TEMPUS FUGIT

Bate la usa. A venit cu mult mai repede decat ma asteptam. Intotdeauna imi socotesc prost timpul. Cu bigudiurile-n par, cu fardul pus doar pe-un ochi, in treanta de casa, cu butonierele desirate si un capat al buzunarului descusut, parca sunt adunata de pe strazi. Masa n-am pus-o, tacamurile nu le-am lustruit, la pahare nici nu m-am uitat, de zoaie, mancarea nu-i gata. N-am terminat mai nimic. Cu toate ca mi-am propus multe. Am vrut sa fie totul gata, la secunda, la milimetru. Totul bifat, aranjat, dichisit, perfect. Aiurea. Niciodata nu sunt gata la timp. Nici anul asta n-am fost…

Lasand lucrurile sfinte – a la trecerea dementa a timpului si neimplinirea bilantului anual– de-o parte, ma infig cu paharul virtual si-l inchin cu voi pentru un an nou mai bun pentru fiecare in parte si pentru toti la gramada! Sper sa mai aveti elan sa urziti rezolutii, sa faceti planuri marete, sa le realizati macar in parte… iar daca reusiti in totalitate, sunteti supraoameni si vreau sa va cunosc in persoana!

Dar pana sa ne pilim, virtual, sa stiti ca cifra acestui an – 2 – simbolizeza echilibru, uniune, empatie, receptivitate, cooperare, elementul pamant, yin. Asa ca luati-va mintea de la a face ceva singuri! Cautati-va prieteni, parteneri sau animale de casa (recomand cainii – au expresie faciala).

Dupa ce gasiti ceva din cele mentionate, sa nu uitati ca timpul chiar trece si ca daca nu cascati bine ochii s-ar putea sa nu “auziti” niciodata… muzica sferelor. Asta pentru ca nu stiam cum sa o cotesc ca sa-i dau creditul meritat lui Pitagora, ca tot m-am aruncat in numerologie. Iar de la cifre si pana la interrelatia intre muzica, armonie, matematica, geometrie sacra, astrologie si cosmologie este o nimica toata… conceptele filosofice sa traiasca! Si voi! Hai noroc!

LA MULTI ANI! SA INTRATI IN ANUL 2009 CU DREPTUL! (…in ideea ca nu sunteti stangaci)

Anunțuri

Sarbatori Fericite!

Deci. M-am hotarat sa fug in lume. Sau din lume. Computerul nu vrea sa vina. N-are haine de iarna si nici chef. Nu o sa am acces la lumea buna – adica la voi- cateva zile. Cum n-o sa fiu aici de Craciun, va rog, luati-va urarile in ordinea sugerata:

L A   M U L T I    A N I !

C R A C I U N    F E R I C I T !

Sa va mearga digestia bine, vinul cu mancarea, somnul dupa betie, prietenii sa nu va calce pe bataturi, familia sa nu va desfieze, dusmanii sa faca coup de foudre pentru voi, sefii sa va dea al treisprezecelea salariu, sau macar sa vi-l promita, iar Mosul si reprezentantii lui, adica renii, sa nu incerce sa va sparga cosul casei!
Adica, in limbaj mai putin alambicat: va doresc numai bine! Chiar daca nu va cunosc. 🙂

P.S. Si daca va intrebati, cumva, din lipsa totala de alte curiozitati, unde m-oi duce, raspunsul este mai jos. …N-am rezistat tentatiei de a ma da mare. Mea culpa.

Photobucket

Ciocolata amaruie cu ardei iute

Una dintre cele mai perverse naturi ale omului este ca se plictiseste. Se plictiseste de ritualuri, de haine, de mancare, de alti oameni, de locuri; de orice. De ce ne plictisim?

De unde vine acest mecanism care infirma, pana la coada, necesitatea noastra organica de a capata perenitate? Caci ea nu se poate proiecta si perpetua in timp – in timpul nostru uman – prin permanenta schimbare impusa de plictisul nostru. Cu cat mai multe schimbam in vietile noastre, cu atata pierdem mai mult din stabilitatea noastra, din notiunile la care ne putem raporta pe durata vietii. Este ca si cum ne ancoram niciunde, cu toate ca in marea noastra singuratate asta este exact ceea ce ne trebuie – cu cat ne legam mai mult de ritualuri si oameni, cu atat simtim ca facem corp comun cu ele/ei, ca nu mai suntem atat de singuri. Atunci, de ce cautam in permanenta schimbarea? De ce ne saturam de lucruri si oameni?

Suntem noi dilii de cap? Sunt la lucru prea multe chimii subtile? Este de vina cultura si etica societatilor in care ne nastem? Vrem atat de mult sa ne reconfirmam valoarea cu oameni noi incat ii calcam in picioare si-i aruncam la gunoi pe cei vechi? Suntem atat de satui de ciorba de stevie incat suntem dispusi sa platim $400 ca sa mancam supa de penis de tigru? Suntem atat de astenizati de aceiasi mobila si casa in care locuim incat suntem in stare sa intram in datorii pana-n gat ca sa ni le schimbam? Suntem atat de calustrofobi in moda anului trecut incat trebuie sa ne-o schimbam cu cea de anul asta? Suntem atat de plictisiti de pozitia misionarului incat suntem in stare sa ne frangem gatul incercand de pe lampa? Suntem atat de dezgustati de pasta de dinti de menta incat trebuie musai s-o inlocuim cu cea cu gust de scortisoara? Ce mama dracului se inatmpla in creierele noastre? Tot eterna cautare a placerii este la mijloc? Sau este mai complex de atat?

Multe din aceste schimbari ne consuma o gramada de timp. Unele, chiar o gramada de suflet. Oare avem noi atat de mult suflet sau timp incat sa-l irosim in atata schimbare? Sau n-avem nimic mai bun de facut cu aceste “unelte” oricum?
Stiu eu ca schimbarea este mama progresului, dar de multe ori progresul vine in detrimentul altor cele. Uneori am impresia ca rasfatul pe care ni-l permitem prin acest vesnic plictis ne face meschini. Sau nu?

Ei bine, toata polologhia asta s-a nascut din cauza unei inventii culinare in care mi-am infipt dintii si papilele gustative ieri. Ciocolata amaruie cu ardei iute!!!! Pe bune! Este dulce-amara si iute in acelasi timp. Poftim! Industrii intregi se ocupa de plictisul nostru. Cum sa rezistam?

Delir

Uite. Se facea ca ajunsesm in spatele curtii. Acolo unde era gardul de iedera. Acolo unde mi se spunea mereu sa nu ma duc, ca ma vor manca serpii sau varcolacii. Intotdeauna imi fusese frica sa ma apropii de gardul acela. Acum m-am apropiat. Se vedea ca o cascatura in gard. Ca si cum ceva trecuse pe acolo. Mi-am bagat mainile si am largit acel loc pana am putut sa ma strecor sa vad ce era pe partea cealalta. Era o alta lume. Asa cum nu vazusem, asa cum nu-mi imaginasem vreodata. Era alba dar avea scanteieri in zeci de culori. Se schimbau mereu. Era fabuloasa. Era mult mai jos aceasta “lume”. Sau eu eram foarte sus, trecuta pe jumatate prin iedera – jumatate in realitatea mea, juamatate deasupra acestei lumi ireale. Intre mine si albul acela hipnotizant era o parpastie. Uriasa. Intre mine si lumea aceea era acest vid care-mi promitea doar imposibilitatea ajungerii. Doar strivirea. Dar am sarit oricum.

Am ajuns intr-un coridor. Foarte ingust. Alergam aproape. Se tot inchideau in fata mea usi. Inguste dar masive, foarte inalte, cu clantele dispuse foarte sus. Trebuia sa ma salt pe varfuri sa ajung la ele; ca si cum eram un pitic. Mi-era frica. Si frig. Deschideam usa dupa usa doar ca sa vad o alta inchizandu-se in fata mea. Incercam disperata sa prind o cat de mica frantura a ceea ce era in spatele lor. Sa vad catre ce ma indrept. Stiam ca trebuie sa ajung la un capat. Odata. Sau nu stiam. Doar vroiam. Nu am considerat nicio secunda intoarcerea.

M-am trezit lungita transversal pe tocul unei usi de balcon deschise. Jumatate in camera, jumatate pe balcon. Era frig. Frig de iarna. Tremuram.

Invazie cu om

nu stiu daca este o fobie –
cu toate ca am multe
nu le mai stiu numarul nici numele
nici insuficientele din care s-au nascut –
dar nu te suport atat de lipit de mine.
stai mai departe!
esti atat de aproape incat iti simt respiratia pe fata
ochii mi s-au incrucisat
incercand sa te cuprinda
le creste tensiunea
le plesnesc vasele
bastoanele si conurile.
n-ai auzit de spatiul personal?
imi intri in el cu toata fiinta asta straina
pe care n-o cunosc de niciunde
cu care nu am nimic de impartit
deocamdata
si poate niciodata.
eu nu ma termin la capatul epidermei
nici la cinci centimetri de ea
din mine ies energii particule atomi
fac salturi piruete
se intind se latesc
revin
iar ies.
prezenta ta atat de imediata imi face un rau visceral
ma amestec cu bucati din tine
nu vreau sa te ingurgitez
nu te cunosc
n-am niciun sentiment fata de tine
in afara de panica.
imi invadezi fiinta
da-te mai departe!

Nici nu intrasem bine pe usa. Era o usa mare, grea, sculptata. Frumoasa si casa. Cu texturi si culori bogate, incarcate, dar armonioase. Si multa lume. Galagie, viermuiala, chef. De undeva, din capatul camerei, il vad venind spre mine ca si cum era o bomba teleghidata care nu si-ar fi putut gresi tinta. Da, spre mine venea, cu toate ca nu avea de ce. Nu ma cunostea. M-am tras nitel indarat, instictiv. S-a oprit atat de aproape de mine incat am crezut ca o sa ma striveasca. Fata lui in fata mea. Nu mai aveam camp visual. Mi-l luase pe tot. Ma durea creierul.

Nu stiu ce bombanea. S-a prezentat, era ziua lui, m-a intrebat lucruri, nu stiu daca am inteles sau ce i-am raspuns. Eu aveam un singur gand: sa casc o distanta normala intre noi, sa-l dezlipesc de pe mine. Ma tot indoiam de spate, indarat. Eram deja intr-o pozitie instabila si incomoda. Dar sa fi cazut gramada pe jos tot n-ar fi fost rau… cu conditia sa fi devenit inconstienta si sa ma trezesc la spital, sau undeva unde omul asta nu mai exista. Doamne!

Am continuat sa fac pasi marunti indarat si lateral. Dar el mentinea aceiasi distanta infernala. Ca si cum era orb si doar asa ma putea vedea si-mi vorbi, de la trei milimetri. Cuvintele lui nici nu ajungeau la urechile mele – erau prea departe si lateral dispuse pe cap. Imi intrau direct in fata – in piele, gura, nas si ochi. De aceea nu intelegeam ce spune. Plus panica. Parca eram sub atac, sub ocupatie.

– Niciodata nu ma simt mai rau in prezenta oamenilor decat cand sunt atat de aproape de mine fizic. Niciodata nu percep mai acut ideea de “strain” si de spatiu personal. Nu stiu de ce unii oameni au tendinta sa intre in tine, sa te atinga cand iti vorbesc, cu toate ca nu te cunosc, cu toate ca nu exista o intimitate anterior stabilita. –

Am reusit intr-un tarziu sa ma asez pe o canapea. M-am si baricadat cu doua perne uriase. Normal ca s-a asezat cat de aproape a putut, stand aplecat, incomod – de data asta el. Ma faceam ca-l ascult in timp ce mintea mea imi tragea suturi si palme pentru ca nu reuseam sa deschid gura sa-i zic, pe silabe, sa se dea dracului mai departe. Nu stiu de ce este mai important sa nu ofensez un strain decat sa ma protejez pe mine insami.

La un moment dat a trebuit sa se duca la baie. Multumescu-ti, Doamne! Am plecat imediat. M-am dus acasa si m-am spalat cu un mare burete loofah si cu cinci kilograme de sapun. Vreo ora. Sunt sigura ca aveam celulele lui moarte in toti porii. Am dormit prost. Sufar cu nervii.

Congruenta triunghiurilor

Ne inhamam constant la viciu. Nu conteaza cat de tare ne raneste zabala, cat de greu este sa tragem dupa noi propria noastra greutate, plus a carutei cu pricipii, valori, oameni si amintiri din copilarie. Atata vreme cat carnatul aromat al fericirii atarna undeva, la o decenta, dar vesnic de neatins, distanta in fata nasului nostru noi mergem inainte cu toata indaratnicia. Nu mai vedem alta ratiune decat cea a iluziei pe care o urmam cu ochii holbati in hipnoza si bale pana pe piept.

Uneori urmarim o astfel de iluzie pana ni se tocesc potcoavele, copitele pana la ghenunchi, pana ajungem sa mergem in niste cioturi sangerande. Ne pierdem rotile, osiile, caruta cu totul. Alteori ne pierdem si pe noi insine. Iar daca ne mai regasim, dupa, vom cauta o noua iluzie, un nou drog.

Dependenta de viciu. Nu conteaza ce anume este. Indiferent de ce masca externa are acest “drog”, atata vreme cat ne promite fericirea, starea de bine pe care ne-am nascut cautand-o, noi il urmam. Ni-l injectam in vene, in creier, incercam sa ni-l grefam direct pe neuroni, sa ne asiguram portia in fiecare zi. Ca sa ne imaginam fericirea. Ca sa putem trai.

Importanta este expansiunea mintii in iluzia acestei fericiri. Cat despre vicii, suma lor ramane intotdeauna constanta. In fiecare dintre noi. Ca si a unghiurilor oricarui triunghi.

„Prietenul la nevoie te cunoaste”

Photobucket

(citat si colaj de la MW)

Gary. Este un prieten al meu. Australian de origine, este calm si bine-dispus in permanenta (ma si intreb uneori ce-o manca de nu-l scoate nimic din sarite). Este un barbat insurat, cu copii. Sotia, insa, este foarte bolnava si locuieste in alta tara.

Ca orice barbat in firea lui, are reverii erotice cam cu jumatate din femeile pe care le intalneste (cred ca a avut vreo doua si jumatate chiar si cu mine – ultima jumatate nu s-a terminat pentru ca l-am trezit eu din visare). Acum vreo trei ani a pus ochii pe o vecina de bloc. O femeie divortata, cu un copil. Donna.

De cand o stiu o vad cum isi lasa bagajele – sacose, cutii, bucati de mobila si alte marafeturi – la intrarea in bloc, isi parcheaza masina si se apuca sa-si care toate cele, bucata cu bucata, in cateva drumuri. Cert este ca pana acum nu cred ca a ratat vreun barbat care sa se fi nimerit pe afara si care sa nu se fi oferit s-o ajute la carat. De multe ori ma gandeam ca unii o vedeau pe geam si ieseau din casa doar ca sa se “nimereasca” gata de ajutor, ca prea apareau din senin, proaspeti si zambitori. (Barbatii sunt foarte simpatici cand au un scop bine determinat – parerea mea. Cat despre Donna, nu inteleg de ce nu-si cumpara un carucior – uneori se intampla sa n-o ajute cineva… si este cam silfida de fel.)

Gary, evident, a ajutat-o si el in nenumarate randuri. Donna i-a picat cu tronc de la prima runda de sacose. Aparent, Donna, dupa cateva serii de bagaje carate cu muschi de otel de Gary, a dorit sa se revanseze si l-a invitat la ea, pentru o cafea sau un pahar de vin; nu mai tin minte. Ulterior, cu sperante crescute exponential din cauza reveriilor mai sus mentionate, Gary a inceput sa apara si neinvitat, cu cate o sticla de vin la usa sau o invitatie la terasa, mi-a marturisit. Nu am dovezi in nicio directie, dar tind sa cred ca nu s-a intampalt nimic pasional, de vreme ce continua, cu ochi galesi, sa-mi vorbeasca despre ea de cate ori ma prinde.

Aseara se prezinta Gary la usa mea, cu o sticla de vin si ma intreaba daca am timp sa bem un pahar. Da, si la mine vine neinvitat. Si nu, n-aveam nicun chef, dar politetile o sa ma omoare intr-o zi. Dealtfel, este un tip foarte haios, cu un bun simt al umorului, numai ca aseara chiar n-aveam chef de vin. Poate de vodca…

Din una in alta, ajungem – evident! – la Donna. Nu stiu care-i treaba cu Donna. Nu am apucat sa schimb prea multe vorbe cu ea, nu am citit despre ea niciun articol denigrant in publicatiile orasului, nu am vazut-o luata din fata blocului cu catuse la maini sau asaltata de paparazzi. Inteleg de la Gary ca este o femeie inteligenta, foarte placuta si ca este inca singura. Nu stiu cum stie el atat de bine, dar in fine, nu-mi bat capul sa-l contrazic. Omul insa are de-acuma o fixatie cu femeia asta. Oricat ar fi ea de minunata, nu pot sa pricep cu mintea cum, dupa atatea incercari esuate, el inca mai spera.

Nu stiu daca aseara mi se urcase vreun alcool la cap, sau pur si simplu m-a pleznit o sinceritate debordanta, dar m-am infipt in el. I-am explicat, cartezian, cate si care sunt motivele pentru care ar cam trebui sa renunte la “lupta”. Mi-am impodobit punctele cu argumente infalibile si sublinieri apasate. I-am facut chiar si o schita, virtuala, cu mainile in aer. “Asa” si “asa”, uite! Da’ si el capos – la fiecare punct al meu, el venea cu trei contrapuncte. Deja imi venea sa-l zgudui. Sper final, ca l-am vazut ca era distrus iar mie imi obosise dialectica creieului, i-am adus argumentul ultim: este lesbiana si basta! Asta parca l-a mai linistit.

Gary a plecat de la mine alt om. Acuma nu stiu daca o sa mai vina vreodata. Azi am remuscari. Sper totusi ca am scapat-o pe Donna de insistentele lui. Chiar daca nu o cunosc. Si o sa-i dau si caruciorul meu de cumparaturi cand ma mut!

(ps T, m-am conformat!)

  • Blog Stats

    • 57,042 hits