Congruenta triunghiurilor

Ne inhamam constant la viciu. Nu conteaza cat de tare ne raneste zabala, cat de greu este sa tragem dupa noi propria noastra greutate, plus a carutei cu pricipii, valori, oameni si amintiri din copilarie. Atata vreme cat carnatul aromat al fericirii atarna undeva, la o decenta, dar vesnic de neatins, distanta in fata nasului nostru noi mergem inainte cu toata indaratnicia. Nu mai vedem alta ratiune decat cea a iluziei pe care o urmam cu ochii holbati in hipnoza si bale pana pe piept.

Uneori urmarim o astfel de iluzie pana ni se tocesc potcoavele, copitele pana la ghenunchi, pana ajungem sa mergem in niste cioturi sangerande. Ne pierdem rotile, osiile, caruta cu totul. Alteori ne pierdem si pe noi insine. Iar daca ne mai regasim, dupa, vom cauta o noua iluzie, un nou drog.

Dependenta de viciu. Nu conteaza ce anume este. Indiferent de ce masca externa are acest “drog”, atata vreme cat ne promite fericirea, starea de bine pe care ne-am nascut cautand-o, noi il urmam. Ni-l injectam in vene, in creier, incercam sa ni-l grefam direct pe neuroni, sa ne asiguram portia in fiecare zi. Ca sa ne imaginam fericirea. Ca sa putem trai.

Importanta este expansiunea mintii in iluzia acestei fericiri. Cat despre vicii, suma lor ramane intotdeauna constanta. In fiecare dintre noi. Ca si a unghiurilor oricarui triunghi.

Reclame

21 comentarii

Comments RSS TrackBack Identifier URI