Glossolalia autentica, sau transa religioasa pentru cei mici

Gata. Ma tot inspir din alte bloguri. Noroc ca nu stiu prea multe… ca n-as mai avea prilejul sa gasesc inspiratie si pe tarlaua mea, dealtfel foarte intinsa. Nu mai pun ca este si supraetajata

Azi… de la Scenarista! Nu stiu cine a pus-o pe ea sa puna “Lectia nevrotica”. Si nu stiu nici cine a inventat glossolalia sau de ce. Stiu ca mi-a adus aminte de acest video pe care l-am lipit aici si pentru mariile si… ionii dumneavoastra.

Cand l-am vazut prima oara, mi s-au ridicat niste peri mici pe ceafa, foarte contrariati. N-o sa va explic de ce ca sa nu ne lansam intr-o contra gen cine este pro si cine este contra “brainwashing”ului religios. Acuma, privit prin lumina… glossolaliei, pare cu mult mai comic. Cat priveste transa religioasa si imposibilitatea, in care intri, de a mai articula cuvinte intregi… rezumandu-te doar la silabe amestecate, fara cap si coada (si unii zic: si fara inteles!), nu plonjez in nicio concluzie ca n-am suficienta apa in piscina.

Enjoy!

Romania pitoreasca

M-am invartit pe bloguri azi. (Nu, n-am avut nimic mai bun de facut. Nu, nu ma invidiati! Sunt somera. Neplatita. Pam-pam…) Mi-a nazarit pe unul in mod special; dar nu pe blog in sine, ci pe un post al lui. Si nici pe post, ci pe o anume nuanta. Blogul este chiar al lui Aghiutza – asa cum l-a lasat natura, adica in nud – lansat de doar cateva zile in blog-o-sfera; …motiv pentru care ma simt oleaca cu musca pe caciula (va rog, retineti musca, voi reveni la ea).

Asadar, ma gandesc ca daca ii fac putina reclama n-o sa ma besteleasca la un moment dat, de-o fi sa devina stringent, pentru ca si-a facut blog………. la sugestia mea nevinovata. Plus ca proprietarul lui Aghi mi-a promis o desfatare culinara pe care nu vreau s-o ratez din cauza unor resentimente nemeritate. Vorba este, eu stiu… nimic! Cum sa sfatuiesc eu pe cineva de bine, cand nu stiu nici ce-i bine pentru mine? Si cu asta imi inchid abrupt argumentatia.

Totusi, ca nu stiu nimic e una, dar sa nu zica cineva ca nu sunt eficienta si o buna ochitoare! Dintr-un singur foc mi-am gasit si inspiratie, imi fac si post si-i dau si lui Aghi un pic de suport, ca asa fac prietenii de blog. Daca imi si dadeam sa mananc cu ocazia asta, ar fi fost chiar si mai si, dar am invatat sa ma multumesc cu mai putin…… a mancare. M-am hotarat sa particip efectiv la miscarea ecologica prin consumul redus de vegetatie si fauna. Mai urmeaza sa reduc numarul de dusuri si sa imbratisez ciclismul pentru restul vietii. Long live planet Earth! And I’ll get real skinny… and possibly stinky, but fit.

Bon. Mai departe. Postul lui Aghi. Nu mai stiu cum il cheama. Ceva cu vinuri. Nu ma duc acum sa ma uit ca-mi fuge muza. Si asa e tafnoasa azi. Textul este foarte misto dupa parea mea. Are umor, e subtil si surprinde. Nu vreau sa tradez prea mult din el, ca poate o sa vreti sa-l cititi, dar o sa va spun ca in continutul lui coexista, cu restul personajelor si peisajelor, o musca. Da, asta-i musca la care ziceam ca revin. Deja, cred ca neamul mustelor este alertat la maximum, roind prin transeele netului, benoclandu-se cu ochii lor supradimensionati la postul lui Aghi si al meu, incercand sa priceapa de unde atata atentie concentrata asupra lor. Nu care cumva le-om pune la cale o mare exterminare? Sau oare au devenit deitati si cam este cazul sa se umfle in pene? Ma rog, aripi.

Musca asta – cu toate ca nu in jurul ei vreau eu sa “roiesc”, dar o gasesc comica in context – trece printr-un avatar. De fapt este vorba de un dublu “avatar”, dar, cum ziceam, luati de cititi voi. In cararile ei prin poveste, numai ce da la un moment dat peste niste gropi si balti noroioase pe strada… atat de accesibile si familiare romanului cu sau fara veleitati rutiere. Si am avut de-odata o mare revelatie (cu toate ca am mai avut-o). Toate “romanismele” astea hilare, oricat ar fi ele de agasante cand te iau de gulerul hainei chiar pe tine, sunt exact ceea ce detrermina si perpetueaza pitorescul romanilor si Romaniei! Iar fara toate aceste “defecte”, de constitutie si substrat, incepand de la caverne in strazi, in care-ti frangi masina, daca nu chiar si gatul, sau “tanti Aglae”, careia nu-i scapa vreo intrare sau iesire din bloc si care musai are si vocea foarte pitigaiata, si terminand cu mitocanismul (in forma asta, ca sa impllice un curent… politic!) general valabil de la parlament (fara a omite enormitatea debordanta a variatiunilor dintre limitele notate), romanii nu ar mai avea niciun schepsis. Fara toate aceste condimentari, romanii ar fi terni si plicticosi…. Si foarte plictisiti.

Sa mai spun ca nici textele lor literare nu s-ar bucura de inegalabilul adaos comic venit tocmai din aceste “romanisme”?? Se subintelege. Sa luam exemplul unuia care nu se poate bucura de aceste subterfugii. Pe mine. Sa presupunem ca dau si eu sa scriu un text. In afara de a ma agata cu toate puterile de natura umana, pe care s-o infloresc la infinit, ca sa scot niste umor din ea, altceva, extern, nu prea am. Pe sosele de pe aici rar daca dai de-o groapa. Cel mult te hurducane un pic, dar nu pana la punctul de a-ti amputa limba… si nici nu intri cu masina in ea pana la oglinda retrovizoare, urmad sa astepti excavatorul si toate canalele de televiziune. Daca, dintr-o intmaplare vecina cu remarcarea unui OZN, apare vreo groapa in trotuar, brusc se ridica in jurul ei patru pancarde care-ti ajung pana la sold, intr-o culoare strigatoare, mai-mai sa te ia la palme. N-ai nicio sansa sa-ti rupi tocurile sau fiinta pe care ti-o plimbi pe ele. Si as putea continua cu lista pana poimaine. Prin locurile astea lipseste cu desavrasire sarea si piperul din peisaj (si nu numai)! Daca te chinui extrem de mult si esti carcotas din fire, poftim, poti gasi un inconvenient optic in taietura boschetilor in forma de caprioara care nu cadreaza cu cladirile inconjuratoare, toate moderniste si cu pereti de sticla. Cum dracului sa te distrezi din asta? Distractia toata este la romani, care vorba ceea n-au nici linii demarcante pe strazi. Nu stii naibii pe unde conduci – pe o banda, pe doua, pe contrasens?

Totusi, ca romanii au parte de nuante hilare in literatura de orice fel, este doar un aspect insignifiant. Ei, in ultima instanta, se distreza destul de copios pe baza a tot ce se ramifica din propriile lor “defecte”. Da, nu zic – se si vaieta o gramada. Tocmai din aceste inconveniente, mai ales cand ii loveste in plina fata, pe namancate si fara diazepam. Dar ce-ar face ei fara aceasta vesnica resursa de plangeri si ironie? Cat de interesanta ar mai fi viata lor de-ar fi sa nu mai contina nimic din toate acestea? Nu s-ar plictisi ei din cale afara, lipsiti de epopeea zilnica prin care trec? Si despre ce ar mai vorbi???

Nu stiu cum toti romanii o duc rau, au conditii execrabile, n-au bani, dar cu toate astea este un hai pe ei de zici ca nu-i adevarat. Cum naiba? Si de ce se inghesuie toti sa-mi spuna cat de groaznic este acolo si sa nu ma puna dracu’ (nu tu, Aghi) sa ma intorc? Ca doar am trait si eu acolo si am gustat din toate delicatesele traditionale. Si eu am ramas cu samponul in cap in miezul noptii, intrebandu-ma daca n-as putea sa extrag destula apa din rezervorul de la wc ca sa ma limpezesc. Si mie mi-au inghetat aburii respiratiei in turturi la nas, pe timp de iarna, in case de oameni, si nu in cotete de gaini. Si eu am crezut in nenumarate randuri ca fac apoplexie in fata vreunei vanzatoare cu mintea sterapa si mi-am blestemat soarta in fata pestilentiosului si aberantului sistem care ne oranduieste debilitant. Dar asta nu inseamna ca nu mi-a fost si bine… asa cum va este si voua, din cand in cand. Mai, voi vreti sa nu ma distrez si eu… hmmmmm?

Dar, pana mi se aleg mie cararile si capat viza de Romania (ha!), o sa ma chinui cu lipsa totala de amuzament domestic, aprovizionandu-ma doar de la voi. Tineti-ma la curent cu gogomaniile! Nici nu trebuie sa le infloriti. Prezentati-mi-le in starea lor bruta.

PS Asemanarile cu realitatea sunt pure si intamplatoare. Dar eu mai si fabulez. Mai ales cand imi aleg drept capitan de bord o musca beata.

O iubire imposibila

Sa nu crezi ca nu te-am vazut. Te-ai strans ghem la marginea patului. Barbia ti-ai tras-o in piept, genunchii aproape, bratele in causul trupului, coatele impungandu-ti maruntaiele moi. Stiu la ce te gandesti. Stiu ce astepti si nu va veni niciodata. Eu stiu.

Tu ai trecut prin mine iubito
Ca printr-o clepsidra pe care nimeni nu a intors-o
Cand te-ai sfarsit
Scurgerea nisipului tau rasuna inca
Prin mine
Cu toate ca timpul meu a murit
Cu tine in gand

Tu speri. Ca odata nisipurile vor curge in sens invers. Vor renaste din tine iar tu te vei implini sus, deasupra timpului, in exteriorul lui. Ca vei ramane agatat in inceputuri, ca intr-un vesnic trup matern. Fara sfarsit. Stiu.

Nu mi-ai lasat nici macar o graunta iubito
Cand te-ai sfarsit
S-o implinesc intr-o perla cu trecerea mea
In maruntaiele mele s-o tin
Ca pe un prunc ce nu se va naste
Nicicand
Dar din care ramai la infinit

Dar nimic nu-i lipsit de-un sfarsit, iubitule. De aceea ma fac ca nu te vad. De aceea nu ma asez aproape de tine, sa te tin. Prin tine nisipurile mele nu vor mai curge. M-am sfarsit intr-un alt timp. Iar timpul sunt eu. Si stiu.

Nici peretii clepsidrei nu mi-au ramas iubito
Nici cioburi
Nimic
Nici o amintire nu am sa o strang langa mine
Dovada ca pe aici ai trecut
Chiar prin mine
Inainte sa te fi sfarsit.

Dream of a butterfly

by Ana

I found myself this morning
in my mirror
looking dazed
confused
somehow smaller than before
tilted my head
searched the bags beneath my eyes
played with my nose
it had turned green, crude
a color my mom never liked
the color of bile, maybe
anyway… mundane details
to the body I had inhabited
long
fuzzy
propped up on a connection
of small sticks
what an imagination she
must have had
to draw a
caterpillar.

Gaia, fiica lui Chaos

La un moment dat planeta Pamant va muri. Va inceta sa mai existe. Acest guguloi de materie gravitand in univers, pe care milioane si miliarde de oameni si vietuitore, plante, pietre si ape si-au dus existenta atatea mii de ani, nu va mai fi. Punct.

M-a apucat o mila zdrobitoare pe chestia asta azi. Asa ceva, la o scara mai mica, am mai simtit doar cand m-a mai palit ideea ca mama va muri… la un moment dat. Un gol nesuferit.

Si, hai, mama e mama, e a mea, e normal sa ma doara. Dar Pamantul? E “al meu” intr-o forma foarte abstracta. Plus ca, oricum, se prea poate ca palneta sa traiasca bine-merci inca mii de ani dupa ce mor eu, deci, teoretic, n-ar avea de ce sa ma afecteze. Si nici prin prisma urmasilor mei directi nu cred ca gandesc – oricata iubire materna as putea eu proiecta in viitor, mai departe de stra-stranepoti nu cred ca pot sa iubesc, pentru ca, vorba ceea, nici n-o sa-i cunosc. Stai ca stiu cu ce se aseamna paranoia sentimentului asta… cu povestea cu drobul de sare si mama care-si bocea moartea pruncului in baza unei supozitii aberante. Totusi, drobul de sare sau patucul copilului… putea fi mutat, adicatelea, destinul putea fi modificat, pe cand cu globul nostru stiu ca nu-i chip sa scape. Asa ca eu imi arog circumstante atenunate… (de la paranoia)

Unde o sa traiasca bietii oameni? Ma refer la cei care vin din religii in care se accepta reincarnarea. Si unde o sa traiasca pasarile si pestii si teii? Si asta pentru ca, poate, ca in scenariile SF, oamenii se vor stramuta pe o alta planeta – amaratele celelalte de vietati nu au inventat calatoria in spatiu. Sau sa nu ma grabesc sa fac afirmatii…? Poate caracatitele deja si-au cladit orase in mari extraterestre.

Acuma nu stiu cat de trist va fi pentru oameni nu mai aiba unde sa se nasca… si deci, sa sufere. Dar chiar si asa, tot ma supara foarte tare acest gand. Daca planeta asta o fi vie? Cu sentimente si suflet? Nu conteaza ca este sau nu similar cu al nostru. Daca are suflet, are si handicapurile lui. Cum o sa ramana ea singurica intr-o galaxie in care va muri soarele, poate, si-n care v-a ingheta atat de tare incat va crapa si se va risipi in cine stie cate universuri? Sau poate va muri incet, roasa de vanturile si meteorii galactici. Sau poate moare in 2012, scurt si cuprinzator. O avea si ea mama si tata? O sa planga cineva dupa ea? M-am tampit?… (ultima era retorica!)

Si oare cum s-o chema apocalipsa planetelor, a galaxiilor, a universului? …Little-Bang? …Non-Bang? …Counter-Bang? Si daca Big-Bang-ul a fost o mare explozie, o sa fie opusul lui o mare implozie? O sa se soarba totul intr-un punct minuscul, egal cu nimic? Si mai este in cazul asta nimicul egal cu infinitul? La fizica nu m-am priceput niciodata… Astept sugestii.

Sa ma intorc in Romania, sau nu?

Trec de la una la alta de nu ma vad om cu persoana… Trec de la scrisul curativ la cel interogativ. Maine nu stiu ce-o sa-mi mai dea prin cap. Dar pana maine este azi, iar azi…

am o dilema! Ma rog, am mai multe… dar azi pe asta o simt mai acut.

Imi flutura prin cap sa ma intorc in tara. Poftim! Am articulat-o in gura mare. Zica lumea ce o vrea… De ce, de cand si cu ce ocazie, nu conteaza. Ce ma intereseaza este:

* este vreunul dintre voi revenit la patria muma dupa niste ani de sedere in alta tara? Daca da, cum te-ai reacomodat? Te-ai reacomodat??? Ce este cel mai greu cand revii “acasa”? Ce este cel mai usor? Iti pare rau ca ai facut-o?

* este vreunul dintre voi in aceiasi situatie? Adica sa vrea sa se intoarca? Si daca da – de ce vrei sa te intorci? Esti sigur/a? Ti-e teama?

* dintre cei neplecati vreodata – ce parere ai despre acest gand al meu? Ar fi o completa aberatie? De ce da, de ce nu?

* este vreunl dintre voi care cunoaste pe cineva care s-a intors? Cum il/o percepi pe cel/cea care a facut-o? Fericit? Ne-? etc…

Nu intentionez sa-mi bazez hotararea pe raspunsurile voastre, deci sa nu va fie teama ca va voi trage la raspundere de-ar fi sa ma dau cu capul de pereti peste niste timp – fie ca am facut-o, fie ca nu.

Este insa un mare semn de intrebare, iar creierul meu doar unul si extrem de subiectiv. Am mai vorbit cu prieteni, familie, X, Y si altii, dar toti acestia ma cunosc – imi dau raspunsuri bazat pe faptul ca ma stiu, ca-mi vor binele, ca ma vor acasa etc. Ori eu vreau raspunsuri de la cineva care nu ma cunoaste in persoana…

HEEEEEEEEELP!

Scribere est agere

Vreau sa scriu. Sa scriu pana imi amortesc degetele, pana mi se topeste tastatura, pana inteleg. Sa zburde litere, sa se alipeasca in cuvinte, cuvintele in sensuri pe care sa le simt mai mult decat sa le interpretez cerebral, asa cum am fost invatata de catre altii, cu o imagine in oglinda, rasturanata, la care sa ma uit cu capul in jos…

Intotdeauna mi s-a parut ca atunci cand scrii despre lucruri le intelegi mai bine. Cand eram mica, in scoala, invatam mai lesne daca rezumam in scris. Ca si cum, dupa ce imi formulez gandurile suficient de clar ca sa le pun pe hartie intr-un mod fluent, le percep un nou inteles. Ca un fel de inteles al intelesului. O dubla distilare a lui. Ciudat, nu? Si totusi in cazul meu functioneaza acest sistem. De aceea scriu.

Pentru cei care nu ma cunosc – nu scriu de multa vreme. Nu m-am lamurit decat de curand ca scrisul ma poate ajuta sa ma inteleg (marele meu scop in viata!, in lipsa de altul, mai maret). Nu am avut revelatia faptului ca pot trece cu cuvantul scris prin mine insami, precum un plug prin ogorul intelesurilor, sa le destelenesc, sa le dezmeticescc pe cele adormite, sa le resuscitez pe cele muribunde, sau, pur si simplu, sa sadesc altele. Dar pana la asta, am fost si prea muncita de faptul ca eu nu sunt o “scriitoare”, ca nu ma pot compara cu ceea ce au scris si scriu altii, cu precizia de bisturiu chirurgical cu care ei isi diseca trairile, framantarile, dramele, cu abilitatea cu care ei isi fac cititorii sa vibreze. Mi se parea ca nu am vreun drept sa scriu. Ca ar fi trebuit sa mi-l dea cineva, inscriptionat pe o diploma cu inflorituri aurite, inmanata cu mare pompa in fata unei audiente ragusita in ovatii. Ca fara acest “drept”, sa scriu ar fi un tupeu mitocanesc.

Am inceput sa scriu, oarecum, acum un an si jumatate, la sugestia Scenaristei, pe numele ei adevarat Ioana Barac-Grigore. (Ca sa fim clari – ea este sora mea, chiar daca nu este…) “Catharsis”, imi spunea ea. “Vino si scrie pe blogul meu. O sa te ajute.” M-am dus; fara sa o cred neaparat. Mai degraba m-am dus pentru ca aveam nevoie de prezenta ei. Cat despre scris, m-am izbit de inhibitia mentionata mai sus cu atat mai mult cu cat Scenarista este extrem de talentata la proza, poezie si alte incursiuni in taramurile subcutanate ale exprimarii cu ajutorul cuvantului.

La inceput mi-a fost greu si din cauza limbii, oricat de incredibil suna. Nu mai scrisesem in romana de pe vremea cand scriam scrisori trimise cu posta, caci comunicarea cu familia si prietenii prin telefon era prea scumpa, iar computerele personale erau inca un lux. Ani de zile m-am gandit si exprimat in alta limba decat cea materna. Nu ca este posibil sa-ti uiti limba, dar nefolosind-o zilnic pierzi din usurinta exprimarii, din complexitatea sinonimelor, din certitudinea definitiilor etc. Ori eu eram cam in faza asta cand m-am infiintat la Scena pe blog. Pana si din acest punct de vedere mi-a facut bine stramutarea mea virtuala la ea. Imi regaseam confortul in propria limba, chiar si fara acuratetea de odinioara: ma refamiliarizam cu ceva de care aproape ma instrainasem. (Cei care nu ati fost in situatia asta, probabil veti ridica spranceana mai mobila, a neincredre, dar va spun sigur ca se intampla – iar hilara sintagma “nu mai stie sa vorbeste romaneste”, in ideea in care… “a stiut vreodata”, are un oarecare adevar in ea.)

Cu doua handicapuri din start, mi-a fost tare ciudat sa scriu, e drept, dar incurajata indirect de ceilalti comentatori, nici ei mari nume pe firmamentul literaturii romane, am scris si eu cu “valul”. Mai stangaci, mai in gluma sau in serios, din rarunchi sau superficial, mascat sau nu sub forma aberatiei, am tot scris. Chiar daca la un moment dat Scena a inceput sa dispara cu saptamanile si lunile, chiar daca pur si simplu monologam zile in sir, cand nu aveam aportul altor comentatori cu care sa converg spre forma mai sofisticata si incitanta a… dialogului. Mai apoi, a inceput sa mi se sugereze sa-mi fac blog (aici sa dau creditul meritat: Scena, Dimi, Marius si T.). M-am gandit la aceasta varianta o vreme. Din aceiasi dilema a lui “ce am eu de spus altora?”, mi-a parut nejustificat sa ma lansez si eu blogosferic, cand este netul plin de bloguri care nu spun “ceva”. Totusi, capatasem aceasta pofta a scrisului, chiar daca nu aveam ceva radical de spus unui potential cititor, si ajunsesem la concluzia din introducerea de mai sus ca scrisul ma ajuta sa ma autointeleg si in ultima instanta sa-i inteleg si pe ceilalti.

Asa ca scriu. Si scriu in esenta pentru mine. Nu pentru “tine”, asa cum credeam eu ca trebuie sa se scrie… Nu stiu daca cineva va vibra la vreun rand al meu, daca se va recunoaste in gandirea mea, in micile drame cu care ma lupt, in acesta exorcizare si intentie de purificare, in aceasta incercare de a-mi elimina complexele prin a le permite o forma de expresie. Ideea este ca poate imi voi da de cap in felul asta. Sau “la cap”, sa raman intr-o fabuloasa stare de amnezie pentru restul zilelor. Ceva trebuie sa iasa din orice proces.

Azi m-am trezit chitita sa scriu, cum spuneam, pana mi se tocesc degetele sau pana mi se termina permutarile de litere. La cafeaua de dimineata mi-am rupt pe rand petalele din margareta imaginara… “ma iubeste, nu ma iubeste?”… cu echivalentul “scriu despre iubire, ca sa-mi continui divagatia inceputa mai demult, sau scriu despre altceva?” Din fericire, mi-a iesit “altceva”-ul. Nu cred ca aveam creierii dispusi in sprirala infinita azi, ca sa pot vorbi despre unde ni se duc iubirile. Azi sunt chiar trista ca ni “se duc”, ca in loc ramane un gol de neumplut si ca percepi acest gol cu o intensitate incredibila pentru un… vid; asa ca las iubirea pentru zilele cu soare si peisaj marin.

Azi mi se trage dintr-o serie de zile proaste. Azi are inca un vag gust al lui ieri, iar ieri al lui alaltaieri… cand rasalaltaieri avea gustul esentei de matraguna. Din miezul mlastinos al acelui rasalalatieri, scriam ca “… ma simt absolut pierduta in spatiu, in timp, in intelesuri si motivatii. Absolut totul pare lipsit de sens. Dar absolut totul. Fara exagerare de dragul dramatismului literar de care nici ca-mi pasa acum. Faptul ca ai un mecanism fiziologic care-ti dicteaza sa-ti extinzi cutia toracica intr-o inspiratie, faptul ca tebuie sa-ti dai de macare, faptul ca joci dupa regulile unei societati in care te-ai nascut si prin cultura careia, ca printr-o lentila deformanta, esti invatat, fortat sa privesti si intelegi totul etc. “. Scriam ca “…Ma striveste ceea ce altii asteapta de la mine. Ceea ce astept chiar eu insami.”. Am sters acel post, dar, iata, revin asupra ideei centrale care justifica seria de zile din care abia acum imi mijesc ochii periscopici, vrajiti de un strop de caldura primavarateca si un cantec soptit, nici eu nu stiu de cine: astept prea mult de la mine insami!

Si asta in ciuda faptului ca eu abia ies dintr-o urias de lunga perioada de… convalescenta. Nu pot sa ma mir ca alunecarile in “lipsa de sens” ma pot smulge inca cu atata usurinta din starile fabricate rational, de care m-am agatat cu carlige de rufe, pioneze si alte sisteme de prindere foarte precare. Nu pot sa ma mir ca inca nu stiu sa functionez cu polii repozitionati, ca nu stiu cum sa ma desfasor, proaspat iesita dintr-o “era glaciara”, intr-un peisaj starpit de fauna si flora originara. De fapt, nu ma mir, ci ma apuca deznadejdea ca imi ia atat de mult timp sa “ies”, sa fiu in afara oricarui risc de “reinfectare”, sa fiu vindecata o data si pentru totdeauna.

Nu, nu te grabi sa fii simpatetic. Nu este vorba despre o boala care sa merite empatia ta -nu a facut parte din bolile somatice. Acelea sunt boli in care “gazda” nu are vreo vina. Boala mea a fost de… suflet – genul acela de boala pe care ne-o facem cu mana noastra sau in care picam din slabiciune, naivitate, prostie si/sau insuficiente la nivel neuronal (poftim, este si un pic de somatic implicat!).

Totusi, si ea este tot o boala. Chiar daca privita cu condescendenta de marea majoritate a oamenilor, ea este la fel de reala, de grea si te face la fel de zob, cu atat mai mult cu cat medicatie nu i s-a inventat inca – deci nici macar de efectul placebo nu se pot bucura cei afectati.

Acestea fiind zise, iata-ma, asta sunt! Catre asta am gravitat azi cu dorinta de a scrie si iar scrie, bag seama. Catre cum sunt in plin proces de recuperare, cu proteze, perfuzii si catetere imaginare pe minte – “organul” dintre suflet si creier, dintre spirit si ratiune. Organul asta al meu este inca sub handicap. De aceea mi-am numit blogul cum vezi si singur; de aceea visez la… cataplasme, la o vindecare miraculoasa, dar babeasca, venita din simple cuvinte administrate in portii de soc. In paranteza fiind spus, chiar ma lansasem de curand intr-o scurta nota pe tema cuvantului, a cum ne face si desface el, la un post al Anei Maria, tocmai despre cuvinte. Imi zburase instantaneu mintea, evident, la Nichita Stanescu si obsesia lui cu cuvantul si imposibilitatea noastra de a transcede prin cuvinte. Mi-e imposibil sa cred ca eu voi ajunge unde nu a ajuns incredibil de talentatul Nichita, tocmai prin arta cuvintelor, dar nu pot decat sa sper ca am o infima sansa, daca ma uit la ele dintr-o pozitie suficient de nefireasca… poate asta este secretul…

Asa ca voi scrie la vale, cu obstinenta si incapatanare. Voi silabisi ca o invatatoare pentru elevii de clasa intai, voi pune accentele in locuri nepermise, voi rosti cuvintele si de la capatul celalalt, ca intr-o pasareasca naiva, ma voi juca cu adverbele, pronumele si prepozitiile, subiectele le voi transforma in predicat, voi lua sintaxa si semantica si le voi labarta caraghios in toate directiile, voi apela la orice tertipuri literare sau non-, poate-poate voi ajunge la acele sensuri salvatoare. Iar tu? Nu trebuie sa faci ceva anume. Dar daca te intampli sa intelegi ceva inaintea mea, lasa-mi semn.

  • Blog Stats

    • 55,413 hits