A iubi – iubire (take 2)

Am iubit. Acut. Obsesiv. Inconstient. Asa cum se iubeste uneori.

Nu cunosteam fizionomia, anatomia si fiziologia iubirii cand m-am indragostit. Va jur ca s-a intamplat intr-o secunda. Maxim doua. A fost ca un soc electric – chiar daca suna a cliseu. Asa ceva am mai simtit in viata asta doar in urma stoparii unei medicatii si cand mi-am bagat degetele in firele expuse ale unei prize.

Am revenit cu gandul de nenumarate ori la acel moment crucial, la constientizarea instantanee ca ceva uimitor mi s-a intamplat din senin, fara avertizare, fara anestezie, fara optiune. Este aproape imposibil intr-o astfel de situatie sa nu crezi ca esti personajul principal intr-o “prestidigitatie” supranaturala. Chiar de as fi avut la acea vreme cunostintele pe care le am acum despre mecanismul neuronal al iubirii, tot mi-ar fi fost greu sa nu cred ca ceva de natura divina ne-a ales, pe mine si pe “el”, sa fim impreuna. Ba mai mult, ca am fost “alesi” din vremuri imemoriale – ca am fost meniti dintotdeauna sa fim impreuna, ca suntem jumatatea sublima a celuilalt.

Pe acest baiat il cunosteam deja de cateva luni bune. Nu percepeam o atractie fara precedent. Nu aveam nici mari inclinatii romantice. Dealtfel, mai fusesem indragostita anterior. Sau asa credeam eu ca se chema senzatia pe care o incercasem. Nu fusesem impresionata. Nu regasisem inefabilul pe care il intuisem in “Adam si Eva” al lui Rebreanu, spre exemplu. Si apoi, eram chitita oricum sa nu ma indragostesc “nebuneste” vreodata…

Pana in acea zi cu… cliseul. O zi banala de primavara. Chiul in parc, cu colegii. Nu stiu cum, ce mana stangace si oarba ne-a asezat unul in proximitatea celuilalt, apoi capul lui pe picoarele mele, apoi eu citindu-i dintr-o carte. Nu-mi aduc aminte cate pagini citisem, si nici ce anume, cand m-a lovit leuca providentiala, dar imi aduc aminte ca n-am mai avut voce si nici aer pentru cateva secunde. El deja dormea.

De aici, pana la celulele care-si ieseau din matca de cate ori il vedeam, sau doar intuiam venind, pana la imposibilitatea plamanilor sa se satureze cu aer, pana la repozitionarea inimii in regiunea gatului si acele batai ale ei care-mi surzeau urechile la orice strigat caraghios al ratiunii, pana la amnezia totala a orice altceva care nu se reflecta in mine prin “el”, pana la disperarea cu care-l tineam in brate imaginandu-mi ca o siameza alipire, eterna, trebuie neaparat sa fie cu putinta, si pana la placerea infinita cu care ma recunosteam in necesitatea fiecarui gest al lui, a trecut nu foarte multa vreme. Si a trecut ca o avalansa, ca un cutremur, ca un fenomen natural care preschimba fata pamantului in numai cateva minute. Nimic din mine nu a ramas neschimbat. Absolut totul a recapatat o alta valoare – lumea in jurul meu s-a reasezat ca o matca in care incapeam absolut perfect, ca un caus caruia ii fusesem calculata sa ma potrivesc din nastere. Si asta doar pentru ca se inventase “el” in aceasta lume.

Am iubit. Cu sufletul. Cu trupul. Cu intreaga memorie – a mea si a tuturor oamenilor. Asa cum se iubeste uneori.

Putin stiam pe atunci de instinctul de autoconservare, de nevoia mea ancestrala de a-mi asigura perpetuarea in dimensiunea timpului cosmic, de faptul ca la nivele discrete cautam un partener viabil si perfect cu care sa-mi divizez celulele intr-un urmas. Astfel, cand din iubirea carnala sareau scantei magice, cand din atingeri erotice se porneau furtuni de fluturi sau alte zburatoare diafane si efemere, cand imposibilitatea de satiere a sufletului cersea cu obstinenta vesnicia momentului prin extaze ale trupului repetate pana la consupmtie totala, mintea mea nu se gandea la faptul ca implinesc o banala programare biologica. Mintea mea era convinsa ca gasisem raiul pe pamant – si ma agatam de el cu toate terminatiunile nervoase legate la vreun simt, cu toata epiderma, cu mainile, cu gura si cuvintele, cu toata determinarea de a-mi asigura permanenta acelui miracol in care ma simteam implinita. Mintea mea se desfata, imbibata in acesata stare de fericire, care cu siguranta trebuie ca imi amintea la un anumit nivel de iubirea divina si de confortul ei pe care tindem sa-l duplicam cand suntem aici, pe pamant.

Bazat pe aparenta exactitate cu care sunt toate cele planuite in macro si micro cosmul nostru, se pare ca cine a legat aceste doua directii ale omului a facut-o cu buna stiinta. Pentru a ne da iluzia ca suntem creatori de viata prin iubire – si doar prin ea; ca suntem in ultima instanta zei, sau macar cu posibilitatea de a aspira la acest statut sau la imediata lui vecinatate. Doar in felul asta agonia noastra pe acest pamant devine justificata – implinidu-ne, din instinct, prin creatie, care tine prin excelenta de divinitate. Ne perpetuam specia in acelasi timp in care invatam miracolul iubirii pamantesti pentru a o recunoaste pe cea de dupa – iubirea divina – catre care tindem cumva magnetic. St. Augustine spunea ca “greutatea este pentru corp ceea ce iubirea este pentru suflet”. O forma de atractie universala, un sine qua non al omului. Alt ganditor, St. Thomas, spunea ca “toate corpurile tind catre un loc al lor, natural, in univers”, chiar daca le excludea pe cele cu capacitate cognitiva – respectiv oamenii. Mai tarziu, Dante, in “Divina Comedia” aplica aceasta lege cosmica, de a-si gasi “locul” lor natural, si oamenilor. Iar acest loc al lor este, in viziunea lui, in iubirea divina – catre asta tindem noi, ca si corpuri spirituale. Dante o numea “gravitatie spirituala”, iar in cazul lui “lumina divina” se rasfrangea in iubirea lui pentru Beatrice, o pamanteana – “obiectul” catre care el gravita.

Cum era, asadar, sa nu ma simt un supraom cand m-am indragostit? Cum sa cred ca sunt un simplu om care urmeaza o poteca existentialista, cand din haosul fiintei mele mi s-au regrupat toate celulele doar pentru a implini o microcosmogonie – o familie, un copil, un nou ciclu care cerea sa se implineasca chiar din carnea mea? Doar asa viata mea isi gasea un scop. Prin aceasta iubire care parea sa ma scoata din limitata conditie de om. Nu-mi pasa ca “reinventam roata” pentru a infinita oara, ca mii si milioane de oameni simtisera aceaisi epuizare si beatitudine a simturilor inaintea mea. Mie-mi parea ca eu si jumatatea mea eram unici si ca vom fi impreuna pana la sfarsitul cel mai de pe urma al timpurilor. Mi se parea ca suntem eroii lui Eliade in “Nunta-n cer”. Sufeream de aroganta indragostitului…

Dar, iubirea este ca un organism. Se naste dintr-o nimica toata, se hraneste si creste uriasa din aceasta iluzie a apartenentei vesnice, dupa care incepe sa intre intr-un stadiu extrem de instabil, sfrasind, cel mai adesea, prin a muri.

Psihologii impart iubirea romantica in trei faze: dorinta, atractie si atasament. Dorinta ne “expune” unul altuia, atractia asigura posibilitatea de a ne concentra asupra procrearii, iar atasamentul asigura toleranta reciproca a celor doi parteneri pentru a creste un copil. Dintre aceste trei faze, singura care isi are “locul” intr-o regiune a creierului responsabila cu stocarea pe lunga durata este atasamentul. Primele doua, cu locatia specificata in prima mea “dizertatie”, in zone ale creierului responsabile cu imediata obtinere a placerii, nu fac altceva decat, in termeni prozaici, a ne asigura perpetuarea speciei, prin exacerbarea acestui sentiment pana la sublimarea lui cu diviniul. De aici se prea poate sa intelegem ca cel mai important este sa procream copilul si nu sa-l si crestem in tandem. Si asta cu siguranta pentru ca daca a putea face un copil nu este posibil fara doi parinti, a-l creste, este. Se vede de la o posta unde pica accentul ancestral, iar unde “pica”… nu este locul pe care mi-ar placea mie sa-l vad – acela in care s-a petrecut alchimia predestinarii intalnirii a doi pamanteni, care au fost inventati, idilic si idealistic, unul pentru celalalt.

O sa credeti ca mi-am naruit singura ipoteza de la inceputul acestei incursiuni… Dar, nu! Chiar daca pretuiesc foarte mult stiintele de toate felurile, care ne explica in detaliu atomii si legaturile dintre ei si galaxia vecina, sunt si o adepta a misticismului, care implica o dimensiune dincolo de manunchiul nostru de carne si oase, si nu o sa ma dezic de la faptul ca iubirea este o manifestare divina, in pura ei esenta. Tocmai bazat pe acest fapt, am conchis, cu ajutorul marilor ganditori mentionati mai sus, fie si numai in teorie, de unde se naste in noi necesitatea de a iubi, “de unde vine” ea. De acuma sper sa-mi gasesc resursele sa stabilesc de ce moare iubirea sau unde se duce, cand nu ramane orientata in directia vesniciei insinuate la inceputurile ei; ceva trebuie sa se intample cu ea – conform teoriei ca nimic nu se pierde, totul se transforma. Iar de aici si pana la de ce, cand dispare iubirea, si mai ales cand dispare unilateral, cel care ramane atarnat de ciotul ei mutilat se farama, nu poate fi mai mult de inca un pas. Pana atunci insa…

Am iubit. Nebuneste. Intens. Inefabil. Asa cum se iubeste uneori.
Amin.

Reclame

6 comentarii

  1. frumos

  2. wow… este a doua oara saptamana asta cand lasi semn aici, iubire mica. ce-i cu tine? sau mai bine sa ma intreb daca o fi ceva cu mine??? 🙂
    stii tu cum e cu frumusetea: it’s in the eye of the beholder…

  3. mai mult decat a scris Scena intr-un sigur cuvant, ce se mai poate, oare, adauga ?

    poate doar ca esti norocoasa, lumsa draga –da, eu asa cred esti norocoasa: ai iubit si ai TRAIT iubirea, ai simtit-o
    si as indrazni sa adaug : esti norocoasa ca nu ai simtit acea ghilotina asufletului, despre care pomeneam eu altundeva, nu chiar atat de mult si pe care am simtit-o; mi lasa urme de sangere sau sangerii, dar cioparteste ceva iremediaabil;
    su te mai rof, lumsa, inca nu o cauta inca sa afli unde diuspare [eu nu cred ca dispare, ci se indeparteaza, se instraineaza….] te rog, poate termin dusectia, imi cronocizez prostia, acutizata [si] de acea ghilotina si poate mai sporovaim

  4. imi cer scuze pt greseli de tastare, dar nu e de vina doar tastaura, ci si graba si amestecul [era sa scriu ‘melange’-ul] din terminatiile nervoase, caci [pardon, deoarerce!] santurile acelea
    cenusii s-au umplit de tot felul de balast (uite un posbil subiect, pentru cine stie cand…!!) ;

    asadar, merg sa imi continui constiincios si atent disectia propriei mele prostii !

    poate voi reusi sa revin mai… ‘cuminte’ pe blog… cine stie ??
    vaaaaai, ce , cat si in ce hal m-am lungit……

  5. anamaria, ma bucur sa te vad. ti-am zis eu ca esti pe calea cea buna! 🙂

    subscriu cu patos la afirmatia ca sunt norocoasa ca am iubit, asa. este unul dintre cele cateva lucruri pe care cred ca orice om trebuie sa le simta in viata asta… este o experienta fara egal.
    … la ce nu subscriu este ca nu am simtit „ghilotina” mentionata. dupa cum ai vazut, am folosit trecutul, nu prezentul. iar cand o iubire de genul asta iti iese din „prezent”, te frangi al naibii de rau. ..si am cam stat franta, privindu-mi corpul amorf, de partea cealalta a acestei… gilotine, ani de zile. timp in care nu am indraznit sa ma apropii, in niciun fel si prin nicio exprimare, de conceptul de iubire.
    se zice ca despre morti nu-i bine sa vorbesti prea curand dupa ce mor. sau macar sa nu-i vorbesti de rau. eu am vrut sa nu ajung s-o vorbesc de rau… iubirea. cred ca nu vroiam sa-mi para rau ca am iubit. nu vroiam sa o umplu de noroi. a trebuit sa astept mult ca sa fiu in stare sa vorbesc despre iubire asa cum o fac acum. sunt aproape convinsa ca o sa poti si tu intr-o zi, chiar daca, da, cicatricele nu se sterg vreodata. numai ca ajungi la un moment dat sa le privesti cu un soi de nostalgie, in loc de durere.

    ipoteza ca iubirea nu „dispare”, imi place rau de tot. nici eu nu cred ca dispare, dar de dus undeva se duce… mai ales in cazul in care nu este inlocuita de o alta. daca este sa tin directia cu „organismul”, singura deductie este ca intra in descompunere, nemaiavand un „obiect” asupra caruia sa se rasfranga si din care sa se hraneasca. devine un fel de „copilul ploii”, fara scop in viata. probabil ca sta intr-n colt al mintii pana nu mai reusesti s-o accesezi. trebuie sa elaboram aici… 🙂

  6. a…. uitasem. lungeste-te cat vrei! am la spatiu…


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

  • Blog Stats

    • 60,117 hits