Scribere est agere

Vreau sa scriu. Sa scriu pana imi amortesc degetele, pana mi se topeste tastatura, pana inteleg. Sa zburde litere, sa se alipeasca in cuvinte, cuvintele in sensuri pe care sa le simt mai mult decat sa le interpretez cerebral, asa cum am fost invatata de catre altii, cu o imagine in oglinda, rasturanata, la care sa ma uit cu capul in jos…

Intotdeauna mi s-a parut ca atunci cand scrii despre lucruri le intelegi mai bine. Cand eram mica, in scoala, invatam mai lesne daca rezumam in scris. Ca si cum, dupa ce imi formulez gandurile suficient de clar ca sa le pun pe hartie intr-un mod fluent, le percep un nou inteles. Ca un fel de inteles al intelesului. O dubla distilare a lui. Ciudat, nu? Si totusi in cazul meu functioneaza acest sistem. De aceea scriu.

Pentru cei care nu ma cunosc – nu scriu de multa vreme. Nu m-am lamurit decat de curand ca scrisul ma poate ajuta sa ma inteleg (marele meu scop in viata!, in lipsa de altul, mai maret). Nu am avut revelatia faptului ca pot trece cu cuvantul scris prin mine insami, precum un plug prin ogorul intelesurilor, sa le destelenesc, sa le dezmeticescc pe cele adormite, sa le resuscitez pe cele muribunde, sau, pur si simplu, sa sadesc altele. Dar pana la asta, am fost si prea muncita de faptul ca eu nu sunt o “scriitoare”, ca nu ma pot compara cu ceea ce au scris si scriu altii, cu precizia de bisturiu chirurgical cu care ei isi diseca trairile, framantarile, dramele, cu abilitatea cu care ei isi fac cititorii sa vibreze. Mi se parea ca nu am vreun drept sa scriu. Ca ar fi trebuit sa mi-l dea cineva, inscriptionat pe o diploma cu inflorituri aurite, inmanata cu mare pompa in fata unei audiente ragusita in ovatii. Ca fara acest “drept”, sa scriu ar fi un tupeu mitocanesc.

Am inceput sa scriu, oarecum, acum un an si jumatate, la sugestia Scenaristei, pe numele ei adevarat Ioana Barac-Grigore. (Ca sa fim clari – ea este sora mea, chiar daca nu este…) “Catharsis”, imi spunea ea. “Vino si scrie pe blogul meu. O sa te ajute.” M-am dus; fara sa o cred neaparat. Mai degraba m-am dus pentru ca aveam nevoie de prezenta ei. Cat despre scris, m-am izbit de inhibitia mentionata mai sus cu atat mai mult cu cat Scenarista este extrem de talentata la proza, poezie si alte incursiuni in taramurile subcutanate ale exprimarii cu ajutorul cuvantului.

La inceput mi-a fost greu si din cauza limbii, oricat de incredibil suna. Nu mai scrisesem in romana de pe vremea cand scriam scrisori trimise cu posta, caci comunicarea cu familia si prietenii prin telefon era prea scumpa, iar computerele personale erau inca un lux. Ani de zile m-am gandit si exprimat in alta limba decat cea materna. Nu ca este posibil sa-ti uiti limba, dar nefolosind-o zilnic pierzi din usurinta exprimarii, din complexitatea sinonimelor, din certitudinea definitiilor etc. Ori eu eram cam in faza asta cand m-am infiintat la Scena pe blog. Pana si din acest punct de vedere mi-a facut bine stramutarea mea virtuala la ea. Imi regaseam confortul in propria limba, chiar si fara acuratetea de odinioara: ma refamiliarizam cu ceva de care aproape ma instrainasem. (Cei care nu ati fost in situatia asta, probabil veti ridica spranceana mai mobila, a neincredre, dar va spun sigur ca se intampla – iar hilara sintagma “nu mai stie sa vorbeste romaneste”, in ideea in care… “a stiut vreodata”, are un oarecare adevar in ea.)

Cu doua handicapuri din start, mi-a fost tare ciudat sa scriu, e drept, dar incurajata indirect de ceilalti comentatori, nici ei mari nume pe firmamentul literaturii romane, am scris si eu cu “valul”. Mai stangaci, mai in gluma sau in serios, din rarunchi sau superficial, mascat sau nu sub forma aberatiei, am tot scris. Chiar daca la un moment dat Scena a inceput sa dispara cu saptamanile si lunile, chiar daca pur si simplu monologam zile in sir, cand nu aveam aportul altor comentatori cu care sa converg spre forma mai sofisticata si incitanta a… dialogului. Mai apoi, a inceput sa mi se sugereze sa-mi fac blog (aici sa dau creditul meritat: Scena, Dimi, Marius si T.). M-am gandit la aceasta varianta o vreme. Din aceiasi dilema a lui “ce am eu de spus altora?”, mi-a parut nejustificat sa ma lansez si eu blogosferic, cand este netul plin de bloguri care nu spun “ceva”. Totusi, capatasem aceasta pofta a scrisului, chiar daca nu aveam ceva radical de spus unui potential cititor, si ajunsesem la concluzia din introducerea de mai sus ca scrisul ma ajuta sa ma autointeleg si in ultima instanta sa-i inteleg si pe ceilalti.

Asa ca scriu. Si scriu in esenta pentru mine. Nu pentru “tine”, asa cum credeam eu ca trebuie sa se scrie… Nu stiu daca cineva va vibra la vreun rand al meu, daca se va recunoaste in gandirea mea, in micile drame cu care ma lupt, in acesta exorcizare si intentie de purificare, in aceasta incercare de a-mi elimina complexele prin a le permite o forma de expresie. Ideea este ca poate imi voi da de cap in felul asta. Sau “la cap”, sa raman intr-o fabuloasa stare de amnezie pentru restul zilelor. Ceva trebuie sa iasa din orice proces.

Azi m-am trezit chitita sa scriu, cum spuneam, pana mi se tocesc degetele sau pana mi se termina permutarile de litere. La cafeaua de dimineata mi-am rupt pe rand petalele din margareta imaginara… “ma iubeste, nu ma iubeste?”… cu echivalentul “scriu despre iubire, ca sa-mi continui divagatia inceputa mai demult, sau scriu despre altceva?” Din fericire, mi-a iesit “altceva”-ul. Nu cred ca aveam creierii dispusi in sprirala infinita azi, ca sa pot vorbi despre unde ni se duc iubirile. Azi sunt chiar trista ca ni “se duc”, ca in loc ramane un gol de neumplut si ca percepi acest gol cu o intensitate incredibila pentru un… vid; asa ca las iubirea pentru zilele cu soare si peisaj marin.

Azi mi se trage dintr-o serie de zile proaste. Azi are inca un vag gust al lui ieri, iar ieri al lui alaltaieri… cand rasalaltaieri avea gustul esentei de matraguna. Din miezul mlastinos al acelui rasalalatieri, scriam ca “… ma simt absolut pierduta in spatiu, in timp, in intelesuri si motivatii. Absolut totul pare lipsit de sens. Dar absolut totul. Fara exagerare de dragul dramatismului literar de care nici ca-mi pasa acum. Faptul ca ai un mecanism fiziologic care-ti dicteaza sa-ti extinzi cutia toracica intr-o inspiratie, faptul ca tebuie sa-ti dai de macare, faptul ca joci dupa regulile unei societati in care te-ai nascut si prin cultura careia, ca printr-o lentila deformanta, esti invatat, fortat sa privesti si intelegi totul etc. “. Scriam ca “…Ma striveste ceea ce altii asteapta de la mine. Ceea ce astept chiar eu insami.”. Am sters acel post, dar, iata, revin asupra ideei centrale care justifica seria de zile din care abia acum imi mijesc ochii periscopici, vrajiti de un strop de caldura primavarateca si un cantec soptit, nici eu nu stiu de cine: astept prea mult de la mine insami!

Si asta in ciuda faptului ca eu abia ies dintr-o urias de lunga perioada de… convalescenta. Nu pot sa ma mir ca alunecarile in “lipsa de sens” ma pot smulge inca cu atata usurinta din starile fabricate rational, de care m-am agatat cu carlige de rufe, pioneze si alte sisteme de prindere foarte precare. Nu pot sa ma mir ca inca nu stiu sa functionez cu polii repozitionati, ca nu stiu cum sa ma desfasor, proaspat iesita dintr-o “era glaciara”, intr-un peisaj starpit de fauna si flora originara. De fapt, nu ma mir, ci ma apuca deznadejdea ca imi ia atat de mult timp sa “ies”, sa fiu in afara oricarui risc de “reinfectare”, sa fiu vindecata o data si pentru totdeauna.

Nu, nu te grabi sa fii simpatetic. Nu este vorba despre o boala care sa merite empatia ta -nu a facut parte din bolile somatice. Acelea sunt boli in care “gazda” nu are vreo vina. Boala mea a fost de… suflet – genul acela de boala pe care ne-o facem cu mana noastra sau in care picam din slabiciune, naivitate, prostie si/sau insuficiente la nivel neuronal (poftim, este si un pic de somatic implicat!).

Totusi, si ea este tot o boala. Chiar daca privita cu condescendenta de marea majoritate a oamenilor, ea este la fel de reala, de grea si te face la fel de zob, cu atat mai mult cu cat medicatie nu i s-a inventat inca – deci nici macar de efectul placebo nu se pot bucura cei afectati.

Acestea fiind zise, iata-ma, asta sunt! Catre asta am gravitat azi cu dorinta de a scrie si iar scrie, bag seama. Catre cum sunt in plin proces de recuperare, cu proteze, perfuzii si catetere imaginare pe minte – “organul” dintre suflet si creier, dintre spirit si ratiune. Organul asta al meu este inca sub handicap. De aceea mi-am numit blogul cum vezi si singur; de aceea visez la… cataplasme, la o vindecare miraculoasa, dar babeasca, venita din simple cuvinte administrate in portii de soc. In paranteza fiind spus, chiar ma lansasem de curand intr-o scurta nota pe tema cuvantului, a cum ne face si desface el, la un post al Anei Maria, tocmai despre cuvinte. Imi zburase instantaneu mintea, evident, la Nichita Stanescu si obsesia lui cu cuvantul si imposibilitatea noastra de a transcede prin cuvinte. Mi-e imposibil sa cred ca eu voi ajunge unde nu a ajuns incredibil de talentatul Nichita, tocmai prin arta cuvintelor, dar nu pot decat sa sper ca am o infima sansa, daca ma uit la ele dintr-o pozitie suficient de nefireasca… poate asta este secretul…

Asa ca voi scrie la vale, cu obstinenta si incapatanare. Voi silabisi ca o invatatoare pentru elevii de clasa intai, voi pune accentele in locuri nepermise, voi rosti cuvintele si de la capatul celalalt, ca intr-o pasareasca naiva, ma voi juca cu adverbele, pronumele si prepozitiile, subiectele le voi transforma in predicat, voi lua sintaxa si semantica si le voi labarta caraghios in toate directiile, voi apela la orice tertipuri literare sau non-, poate-poate voi ajunge la acele sensuri salvatoare. Iar tu? Nu trebuie sa faci ceva anume. Dar daca te intampli sa intelegi ceva inaintea mea, lasa-mi semn.

Reclame

10 comentarii

  1. wow, mult ai mai scris. scoate si tu nasul afara, la aer curat si frunze aramii, ca face bine la depresion… si nu-mi spune ca n-ai din asta. il reperez de la distanta. na j, si acum ca te-am si diagnosticat, nu mai ramane dcat sa urmezi… tratamentul. stii tu care.

  2. dimi, sunt intr-o comuniune cu natura suficient de satisfacatoare. nu de la lipsa ierbii verzi sau uscate mi se trage. de-ar fi asa, mi-as cultiva-o pe toti peretii si alte suprafete plane sau curbe din casa. sau, si mai simplu, as sta afara tot timpul. n-as mai plati nici chirie, n-as mai da nici cu aspiratorul, n-as mai avea nici grija a sute de obiecte pe care le strang cu sarg la pieptul virtual al casei…

    cat despre diagnostic… ar fi bine sa fie asta. pentru el s-au mai inventat niste pilule, plus ceaiul de sunatoare!!!!!! 🙂 eu sunt la categoria aia fara cura. sau cu cura… timpului: se usuca si cade. verific chiar acum – n-a cazut…

    dar, cum de stii tu atatea despre depresie la frageda-ti varsta???????? sau tot de la studiul chimiei?

  3. hei, sa nu cumva sa ma contrazici!! 🙂 nu te pune cu experienta si cunostintele mele de psihiatrista-schizofreno-toxicoloago-toxicomana. tu urmeaza schema de tratament propusa si ai sa vezi niste improvements in scurt timp. sau… n-ai sa mai vezi nimic. in orice caz, poti sa ma aduci in fata instantei pentru malpraxis. sunt bogata rau!!
    pai na ja, tot de la studiu mi se trage. si din experineta proprie. uite, de exemplu, acum schwester s-a dilit. einfach so. si nu mai vine. si nici nu m-a anuntat. nici un farewell, nimic. si daca blogul nu mai e, n-am nici macar unde sa ma duc sa fac proteste si crize nervoase… life sucks. 😦

  4. stai asa. ia-ma incet. care blog nu mai e? unde s-a dus surioara?
    poti sa te aciuezi aici pana se intoarce. esti binevenita anytime, any position, any who… 🙂 nu stiu daca o sa ai tematica de protest, dar macar mai trece cineva sa-ti ia pulsul adica, eu…
    everything sucks, but that’s besides the point.

  5. pai stai sa-ti esplic. blogul asta: http://diannefranturi.wordpress.com/
    a plecat..she’s gone. missing. desaparecida. si habar n-am unde s-a dus.
    multumesc de oferta!! 🙂 oricum, deja ma aciuiasem aici si nu aveam de gand sa plec.. fara un blocaj de ip. shit, nu pot sa cred ca a putut sa ma abandoneze. after all we went hrough.
    acuma kestia e k… am ramas fara surioara de blögosphera. vrei tu sa fii surioara mea de blogosfera?? hai, plizzz… si nu conteaza ca esti barbat, de fapt.
    sa e gandesti intensiv la… propunere. si sa revii cu un raspuns oficial. take your time to think ‘bout it.

  6. dimi, nu dispera. vine ea inapoi. nu intreb prin ce ati trecut… sper ca nu vreun tatuaj.

    sigur ca pot sa-ti fiu eu surioara de schimb pana se intoarce ratacitoarea. din cate am inteles, suntem si destul de apropiate la varsta. asa ca n-o sa bagi de seama diferenta. mai putin ca tu si cu mine nu am trecut prin mari experiente de viata, tinandu-ne de manuta. dar, daca mai asteptam vreo doi ani, se prea poate. 🙂
    esti sigura ca nu conteaza ca sunt barbat????????? vezi sa nu faci vreun coup de foudre pentru mine, ca eu sunt deja maritata… virtual. cu delfinul, evident.

    cheer up! 🙂

  7. nu, tatual nu. doar cateva major cosmetic surgeries si niste scaification. si avem si acelasi physician… un plastic surgeon care nu a reusit sa ne satisfaca in tocmai cerintele. eu il tin cellar la mine. in butoiul cu muraturi. capul, mainile si 3 degete de la picioare. si ea are restu’ . in solutie alcoholica, obtinuta ca urmare a distilarii „vodci” ramasa din ziua precedenta incidentului.
    deci am stabilit!!! 🙂 tu o sa fii noua mea suioara fratior de blegosfera! o sa fim unseparable. si nu-ti face griji- si eu sunt deja luata. 😉 poligama, chiar. si mai am si un teanc de letters de la unii admiratori care ma vor si de nevasta.

  8. ce e aia scaification?
    dimi, ai spus tu cuvantul „vodca”? tu???? ce se intampla? chiar esti suferinda…
    ti-am mai zis si iti mai spun: va reveni ea.

    sorela ta vesnicoida

  9. na soorry. ziceam scaRification. si tatuaJ. si da, vodca spuneam. era de o figura… de stil. da, pai ti-am zis ca sunt suferinda. si nu-mi merge nici tastura. tastatuta tastatura. shit. pe asta l-am scris bine. din prima. hai ca si-a revenit.
    de unde stii ca se intoarce??? si tu esty psychic????? esti
    si stai linistita, ma apuc de citeala. maine, la prima ora am sa ma pun pe scormonit in biblioteca dinn sufragerie.

  10. astept cu infrigurare sa inveti cum otrfeu s-a dus pana in iad de dragul iubitei. sa-mi spui pe urma cum ti se pare „nea caisa” care nici pana la piata n-ar veni… de dragul iubitei. so, life sucks and i rest my case. dixit!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

  • Blog Stats

    • 60.710 hits