promit pauza. dau joc la schimb.

cu toate ca nu as fi vrut sa creez o scena de copil tembel – varsta nu mi-o mai permite! – nu pot sa nu las cateva randuri explicative pentru cei care lasa comentarii aici…

probabil o sa va nedumiresc cu infantilismul asta, dar ma voi retrage pentru o vreme…

v-am lasat in schimb o noua pagina – „six-word memoirs” – daca mai treceti pe aici si aveti chef de joaca…
inchin aceasata pagina CUVINTELOR! …in ciuda faptului ca sunt atat de abstracte si nu vin cu intregul set de emotii explicative de gat, plus fundal de imagine… adica, nimic care sa le slefuiasca asprimile, uneori nedorite…

Anunțuri

Vis lichid

Era vremea mareei.

cu scuzele de rigoare, l-am sters….

Naufragiu

Intr-o zi mi-am trimis toate corabiile pe mare, in cautarea fericirii. Erau frumoase si noi; era o noapte fara luna. Le-am privit departanadu-se in smoala intunericului. Rasaritul era pe partea cealalta a pamantului, atarnat de un fir de ata. M-am gandit mai apoi ca le-am pornit contra timpului, fluxului, legilor firii. De atunci le astept sa se intoarca, fie si goale, vechi si urate, sa mi le strang langa mine, ca pe niste copii rataciti. Probabil fericirea a venit inot si s-a inecat la mal. Eu priveam in zare.

Adevarul este o notiune. Iubirea este o stare. Noi suntem un concept.

In alta zi te-am lasat sa intri in camera plina de igrasie, panze de painajeni si miros de tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Intotdeauna risc totul pe o singura carte. Intotdeauna pierd. Camera insa va fi acolo chiar daca poti s-o accepti sau nu. Este o extensie a simturilor cu care ma orientez in spatiu. Timpul ma orienteaza dupa bunul lui plac. Ferestrele insa dau spre port, spre mare.

Adevarul doare. Iubirea moare. Noi suntem un concept.

Simetria lui „if”

(if I’m not gonna say this I’d just as well catch on a blue fire and burn up my spine until a total consumption would quiet down forever the hidden me)
minte-mi cuvantul care-mi va lichefia lacrima in acest ascunzis
aluneca-ma prin sensurile orologiului tau
te rog
fii-mi sunetul pe lira, motivatia lui
gatul glasului prin care ma scurg catre…
(if someone was to ever tell me that the room I used to play in with Alice and Isabel, when I was a little kid, would end up being the room I made love to you as an old one, I would have said, god, you’re deranged – yet, this is such a small, circular world!)
gandeste-ma la marginea ei risipita pe gandul tau
pierde-ma doar ca sa ma gasesti din nou unde nu am fost niciodata
te rog
creste-mi alte aripi, direct prin suflet
poarta mea ideala catre…
(if you were to bend your head so the image of me gets to you slanted, would you perceive me as being aside from this world, broken by the median of all reasons?)
iubeste-mi doar pulsul de pe incheitura acestor motive
respira-ma cand aerul se sparge la colturi
te rog
fura-ma propriei mele fiinite, uitate
in drumuri impiedicate catre…
(if I was to tell you the truth, you’d break down into an infinite number of possibilities, out of which none would fit the notion of me divided by your desires)
bea-ma din fiecare cupa inchinata in cinstea dorintelor implicate
promite-ma doar altor lumi in care nu incap din acelasi motiv
te rog
crede-mi sangele care curge la deal, mecanic
in drumul catre…
inima ta
.
.
.

„In the Valley of Elah”

Uneori ma apuca niste deznadejdi complet aberante. Sunt justificate, cumva – ce le face aberante este ca din “pozitia” mea nu pot face nimic… decat sa-mi fac sange rau inutil… si, cel mult, iata, sa mai public un post pe net.

Azi ascultam niste muzica a unei formatii pe care am descoperit-o de curand – “Kings of Leon”. Au ei o bucata care imi place foarte mult si care, tot ascultand-o, m-a dus cu gandul la mama naibii. Intai la soarta noastra de muritori pricajiti (piesa avand si o trimitere oarecum biblica) si mai apoi la razboi! La de ce si cum razboiul nu a fost eradicat de pe fata planetei… cu toate ca istoria ne-a lasat, intru amintire, suficiente motive sa nu-l mai vrem printre noi. Cu toate acestea, razboaie inca se desfasoara in timpul nostru real… in care eu scriu la taste si-mi trec viata pasnica prin lumea asta.

Pe urma mi-am amintit un film pe care l-am vazut de curand. Se numeste “In the Valley of Elah” si este regizat de Paul Haggis. Surprinde esenta cumplita a repercursiunii razboiului asupra celor care l-au luptat, efectiv, si care i-au supravietuit. Are, evident, substrat clar american, cu o simbolistica subtila a steagului, ridicat pe catarg la sfarsitul fimului cu susul in jos, semn ca tara este sub stare de calamitate, dar restul se aplica la modul general – razboiul nu-i lasa pe cei care-l poarta in firea lor. Si oare cum s-ar putea sa ramai cu mintile acasa dupa ce ai vazut maruntaie revarsate din alti oameni, membre si capete separate de trupul lor, durere si spaima in ochii celor pe care te pregateai sa-i ucizi? De parca nu era suficient ca o parte din cei plecati la razboi nu se mai intorc. Dintre cei care se intorc, mai mult de jumatate nu mai au acces la o viata normala – raman timorati pentru restul zilelor.

Intrebarea ma revolta si persista totusi in mintea mea. DE CE??? Am inteles ca mai in trecut “ai mai smecheri” vroiau sa cucereasca teritorii, din setea de putere si avere… dar si din pricina unui instinct animalic, teritorial, care era la inceputuri in stransa legatura cu supravietuirea speciei – cel mai bun teritoriu, cel mai bun mascul => cea mai buna femela => cel mai bun urmas. Dar acuma nu mai suntem in stadiul acela… obsesiv teritorial. Dupa atatea generatii ni s-a mai alterat informatia genetica… deci nu ne mai batem pe teritorii (exclud rusii, chinezii, fasia Gaza si altii mai putin mediatizati). Ceea ce s-a perpetuat, luand proportii inca si mai mari, este goana dupa bani, lupta pentru putere prin avere.

“Papusarii” acestui sistem, care promoveaza aceasta industrie a armamentului, a pietii lui la negru, a drogurilor, a farmaceuticelor si alte mari conglomerate care le asigura buzunarele doldora de bani, sunt radacina acestui rau urias de care noi, restul, nu putem scapa; ei fac acest cerc vicios sa se invarta la infinit, sa devina din ce in ce mai diabolic, mai fara iesire. Daca cineva ar putea zgudui mintile acestor oameni, poate ca n-ar mai exista baza nici pentru razboaie, indiferent de motivatia lor – politica, extremist religioasa etc. Dar nenorocitii astia stau cocotati pe “calul” lor de pe care se uita in batjocura la noi. La ce mama dracului le poate trebui atata avere? Ei nu ar putea nici daca ar vrea sa cheltuie macar o parte infinitezimala din miliardele pe care le poseda, iar oameni, copii mor degeaba din cauza lor si altii, inca si mai multi, raman marcati pe viata, Ma depaseste.

Imi vine in minte acum un vers oarecum optimist dintr-un cantec al lui Sting… “Russians love their children, too”. Nu ca vorbesc despre rusi. Ma gandesc insa ca toti acesti mai mari ai lumii, pe tronurile fiecarei tari pe care o conduc, aparand interesele unora, si “mai mari”, uita ca au si ei copii… in timp ce trimit la moarte copiii altora, mai mici sau mai mari.

Jumatatea plina a paharului, plus idee

Nu stiu cum, dar parca Valentin asta a ramas plutind peste capetele unora. Poate si peste al meu, poftim. Dar nu la modul negativ, ci dimpotriva.

Ma tot gandeam eu zilele astea la biata populatie neindragostita si cum trebuie ea ca se simte pe data de 14 februarie. Cum precizam de curand pe alt blog, parca ziua asta a fost inventata mai mult ca sa ii faca pe neindragostiti si mai napastuiti decat sunt deja si nu pentru a-i face pe indragostiti mai fericiti. Caci, vorba ceea, ei deja sunt in sfere inalte si maxime de fericire. Ma rog, functie de cat de mutual este sentimentul iubirii intre parteneri.

Deci, de ce trebuie tocmai ei gratulati si ridicati in slavi, atarnati de baloane cu heliu si inimi uriase, cu ciocolata iesindu-le prin toti porii si pe la colturile gurii, ametiti de mirosul trandafirilor si epuizati erotic? De ce trebuie ei sa bantuie strazile tinandu-se de maini, de ce urla televiziunile, de ce trebuie cei de pe partea celalata a baricadelor sa vada rosu in fata ochilor de la atatea inimioare stilizate pe care ei nu le… merita?

Ah! Stiu. Pentru ca iubirea este un sentiment atat de nobil incat trebuie incurajat? Dar, stai, iubirea nu-i doar romantica. E plina omenirea de iubire pentru altii – mama, tata, copiii, bunicii, catelul, vecina de la doi, farmacista etc. Sa fi fost o gaselnita politico-religioasa? Adicatelea, ne premiaza sistemul pentru ca ne indragostim, pentru ca asa ne casatorim, facem copii si construim/promovam celula societatii??? Iar “ceilalti” trebuiesc pusi, in consecinta, la colt? Pentru ca duc societatea de rapa? Sau de ce? Ca doar nu-i vina lor ca nu sunt indragostiti – casatoriti, sau macar intr-o relatie? Caci ei ar vrea, mititeii… o buna parte din ei, oricum.

[Ma rog, eu am multe nemultumiri la adresa “sistemului”, dar n-o sa insist nici macar asupra acesteia… deoarece importa prea putin in context. Am vrut doar sa stiti ca eu si sistemul suntem la cutite.]

In urma acestei scurte introspectii am conchis: ce pacat ca nu s-a gandit nimeni pana acum sa inventeze si “ziua neindragostitilor”! O intreaga industrie s-ar fi nascut – pentru ca sunt cel putin la fel de multi neindragostiti, daca nu mai multi – chiar daca ar fi fost probabil sabotata la greu de “sistem”. In afara de asta, neindragostitii ar fi avut si ei parte de la fel de multa atentie si pompa intr-o zi din an. Lucru care imi pare mai mult decat echitabil, data fiind inegalitatea apriorica dintre cei cu bataia de inima rapida si cei cu ea terna. Dealtfel, merita si ei sa fie batuti prieteneste pe umar – pana la coada este mai greu sa fii solo decat duo… cu toate ca aici incap rezerve.

S-ar fi putut face felicitari cu “Ma iubesc pe mine insa(u)mi din tot sufletul, pentr ca sunt asa si pe dincolo si de cate ori ma vad (in oglinda) ma umplu de bucurie”. Sau: “Nimeni nu ma iubeste si sunt fericit/a pentru ca nimeni nu-mi poate da la fluierele picioarelor cu cizmele de cowboy, nimeni nu ma poate dezamagi, nimeni nu ma poate face sa plang etc samd”

S-ar fi putut pune pe piata aranjamente florale, cutii cu ciocolata, tricouri, sosete, bentite cu elicie si alte matrapazlacuri cu inimi albe, sau rosii, dar taiate cu un X, si cu inscrisul “ma iubesc!!!” Se puteau face rezervari la restaurante pentru unul, cu meniu special si cantece de voie buna a la “sigur/a sunt si bine-mi este, lume”.

Si, daca ar fi fost dupa mine, as fi pus ziua asta chiar pe 15 februarie. In acest fel, stiind ca imediat urmatoarea zi ne este dedicata noua, adica neindragostitilor, vom trece prin 14, fara sa ne mai intre in ochi ostentatia indragostitilor, in pregatiri frenetice – la spa, la meseuz, la manichiurista, frizer etc, ca sa ne facem frumosi pentru rasfatul de a doua zi. In plus de asta, se pot folosi de aceasta asezare strategica si indragostitii care se despart chiar de Valentine’s – vor avea chiar a doua zi motiv de sarbatoare!

Vorba e, este superb sa fii indragostit, dar poate fi macar bine sa fii singur. Sunt atatea avantaje pe care le au cei singuri. Se scoala si culca la ce ora vor ei, mananca ce si cand vor, pleaca si vin cand au chef, nu trebuie sa dea socoteala pentru masina Porche sau poseta Luis Vuitton luata pe credit, se uita la ce canal tv au chef, nu intra in altercatii cu familia uriasa si agasanta a “jumatatii”, isi pot canaliza uitatura dupa cine vor ei si cate si mai cate. Ca sa nu mai spun ca infinitele motive de harta sunt inexistente – ca doar nu poti sa te certi cu tine insuti, sau, daca poti, nu prea rau! – ca nimeni nu te poate amari din cale afara, ca nimeni nu-ti poate rupe inima cu care defilezi ferice pe data de 14 februarie.

Dar cum oamenii sunt vesnic nemultumiti – ma autoinclud din spirit de echipa – sunt si prea fraieri ca sa se prinda ca nu este chiar atat de grav sa fii singur, macar pentru o vreme. Si ca, in definitiv, exista pentru noi toti cate cineva care ne iubeste si altfel decat romantic, iar asta este imbucurator. Totusi, ca sa fi fost toata lumea fericita, eu zic ca si neindragostitii aveau nevoie de o sarbatoare. Nu am fonduri sa ma apuc sa lansez industria asta, dar as fi facut-o. Mai ales in Romania, care s-a legat la cap si cu sarbatoarea asta absolut aiurea-n tramvai. Am fi putut intra si noi in vreun fel de istorie drept cei care, dupa ce au adoptat Ziua Indragostitiolor, au inventat-o pe a Neindragostitilor.

Pana pune cineva la cale salvarea de la umilinta a neindragostitilor, eu o sa-mi trimit cat de curand o vaza cu flori si ciocolata de la mine insami, cu dragoste.

Ritual sferic

Imi lepad pielea pe aceste trepte curate
Le voi urca coborandu-le si invers
Ca intr-un desen al lui Escher
Ca un labirint imposibil intre mine
Spatiu si timp.

Ploaia si vantul imi vor desavarsi celulele
Ninsoarea va lua foc pe aceasta piele cruda
Maree lunare o vor infiora
Intunericul si lumina o vor implini
Deasupra acestui trup greu.

Din ea vor tasni intelesuri simple
Cuvintele vor ramane impietrite in gura
In limbi moarte in care tot ce se mai poate rosti
Intr-un strigat prelung
Este durerea nasterii.

Dincolo de ea apusul si rasaritul
Ma vor atrage in egala masura
Astfel incat sa ma misc in permanenta in cerc
Iar soarele sa-mi fie mereu peste umarul stang
Peste bataia de inima.

Din ea am sa-mi odihnesc privirea doar in linia curba
In luminile ochilor in care incap
Pe marginea fericirilor banale
Pe frantura imperceptibila a spatiului prin care ma strecor
Ca o aluzie ca sunt.

Pana se vor ascuti iar rotunjimile
Pana soarele imi va ramane mereu in urma
Pana mi se vor inmuia iar cuvintele in gura
Pana se va dezlipi pielea asta din nou
Sa o lepad inca o data pe trepte curate.

************************************************************************

HAPPY VALENTINE’S TO ALL OF YOU!

And… if you have no Valentine, happy Saturday!!!


  • Blog Stats

    • 57,042 hits