Cheile Nerei

Ceva pluteste in aer zilele astea. Initial am crezut ca-i vreuna din starile ambigue in care-mi mai astern fiinta fara sa vreau. Ulterior, constatand ca marea majoritate a familiei, prietenilor, amicilor si chiar si a blogerilor pe care-i mai citesc parca sunt sorbiti de abisuri suspecte, am conchis ca trebuie sa fie “ceva” la modul general. Nu stiu… Poate o pozitionare dubioasa a astrelor, magnetisme iesite din norma, suctiuni energetice, presiuni barometrice, pierderi de calorii, orice… La fizica, am admis, nu ma pricep.

Acuma, din pricina acestei stari… s-o numesc de “inceput bleg de februarie”, cand parca dracu’ ma pune sa-mi numar banutii din salba… ma roade grija faptului ca pana la varsta asta trebuia sa fac urmatoarele: sa invat limba franceza, sa vizitez India si piramidele din Egipt, sa vad Parisul si aurora boreala, sa fac copii, sa invat sa cant la pian, sa particip in activitati de voluntariat, cu specializarea handicap si, Doamne, inca cate si mai cate, si nici macar atat de imposibile. Vreti sa stiti cate din toate astea am facut? Nu vreti. Stiu. De ce sa va intereseze pe voi? Oricum, si daca v-ar interesa, nu v-as spune pentru ca mi-ar fi jena.

Dar, basta. Ce sa ma roada grija lui ce n-am facut pana acum cand n-o sa fiu mai grozava nici de acum incolo? Sa mai zica cineva ca nu merita sa te maturizezi! Incepi sa-ti cunosti limitele… Totusi, cum ma gandeam la ce-o fi fost in mintea mea la 16-18 anisori, cand imi faceam eu planurile seculare, m-a palit o amintire din acea perioada. Asa ca o sa v-o povestesc. Si asa vad ca nu prea aveti chef de comentat – poate aveti chef de citit povesti. Va anunt ca este adevarata, mai putin numele proprii…

Copil fiind, cam pe la 10-11 ani, aveam o aversiune totala, dar totala rau, pentru baieti. O psihologie foarte simpla daca este sa ma gandesc ca tata o inselase pe mama, mama divortase si era la pamant cu nervii. Cum o iubeam pana la obsesie, l-am criticat pe tata tare mult (am facut totusi pace cu el mai tarziu), iar tot ce era de gen masculin – nu conta ca avea 11 ani si avea vocea ca si a mea, pitigaiata – si indraznea sa ma saboteze in vreun fel, lua un mare omor. Eram dealtfel supranumita Vlad Tepes, deoarece ii alergam cu …echerul pe toti baieteii care indrazneau sa-mi taie calea sau sa-mi spuna vreo tampenie. Au fost cativa care au indraznit sa ma numeasca cu voce tare “aragaz cu patru ochiuri”, “aschilambica” sau “scoaba” (da, purtam ochelari si eram si foarte slabanoaga) si cred ca si acum ma tin minte, mititeii. Cert este, specia masculina trebuia pedepsita! Si asta doar din cauza tatei… Am avut un mare renume in scoala generala. Si multe vanatai…….

Odata ajunsa in liceu insa… nu, nu, nu, nu va grabiti! Nu mi-ai picat baietii cu tronc – depasisem totusi faza infantilista de mai sus – ci pur si simplu nu aveam subiect de conversatie cu fetele. De-a lungul liceului am avut o singura prietena, fata. In rest, baieti. Trebuie sa mai fac o confesiune. Eu scriu mult, dar vorbesc putin, iar la varsta de atunci, vorbeam si mai putin si in niciun caz despre ceea ce consideram meschin – baieti, fuste, tovarasa profesoara, tanti Aglae etc. Cu baietii vorbeam despre subiecte pe care restul fetelor nici nu pareau sa le observe. Baietii imi pareau cu mult mai interesanti, cu conditia sa nu vrea… ceva de la mine. Mai de moda veche, mama m-a invatat ca baietii vor doar un lucru de la fete si ca acel lucru plange de te surzeste si poarta scutece pe care trebuie sa i le speli. Hm…….

Ultimele doua paragrafe erau menite sa va ajute sa intelegeti de ce m-am decis eu sa ma duc la munte cu un grupusor destul de mare, doar de baieti, in vacanta dintre clasa a xi-a si a xii-a. De fapt, doar patru dintre ei erau colegii si prietenii mei apropiati; doar trei au fost personaje in povestea pe care intentionez s-o spun; doar cu unul am ajuns la finalul excursiei (pe restul i-am consumat la cina…. Glumesc!); cu unul am ramas extrem de buna prietena; cu altul… etc.

Dealtfel, foarte multe lucruri s-au intamplat in acea excursie. Adevarul este ca a fost si foarte lunga – o luna si jumatate. A fost prima mea excursie cu cortul. Am coborat in pesteri. M-am lovit la cap si mi-am pierdut memoria pentru cateva minute – am simtit cea mai cumplita spaima uitandu-ma la rucsaci, trunchiuri de copaci si iarba, stiind ca ar trebui sa stiu ce sunt, dar nereusind sa imi aduc aminte…. (Asa am realizat eu ca sa-ti pierzi memoria nu trebuie ca este neaparat o placere… ca poate fi o panica cumplita!) Am fost la prima nunta din viata mea, chiar daca a unor complet necunoscuti. Am vazut un porc mistret calcat de autobuz. Nu m-am spalat la cap o luna intreaga. Am furat pentru prima oara: o sticla de lapte, in Timisoara – amanunt care imi aminteste si de faptul ca am fost infometata pentru multe zile, ceea ce nu mi se intamplase vreodata pana atunci. A! Si am fost convinsa, intr-o noapte, ca o sa ma calce vaca… ca n-o sa vada cortul si ca o sa calce peste noi. Totusi, nimic din toate acestea nu au neobisnuitul povestii catre care ma indrept.

Am inceput itinerariul la baza de sud a cheilor Nerei. Baietii au hotarat sa mergem in amonte deoarece urma sa bantuim si in zone mai de nord ale Apusenilor dupa ce gatam Nera. Am ajuns destul de tarziu. Tren, autobuz etc., nu ne-am aventurat sa intram in chei. Am tras pe dreapta pe proprietatea privata (o sura!) a cuiva– nu ca ne-ar fi interesat de repecursiuni pentru ca nici nu stiam ca exista – si ne-am hotarat sa purcedem la crapat de ziua. Ceea ce am si facut. Dinspre partea mea, gura cascata, ochii in transa hipnotica, un vis o nebunie… mai putin ca ma rupea rucsacul in doua si-mi si crescusera doua guguloaie dureroase pe clavicule. Incet-incet, insa, pe parcursul acelei prime zile, inconvenintele lipsei de civilizatie au inceput sa ma lucreze la psyche. Ca mersul “la baie” devenise o… lupta crancena pentru intimitate era una (umblam, tata, pana nu mai stiam nici cum sa ma intorc, de frica sa nu ma vada vreun muritor cum ma usurez in aer liber), dar alta era sa ma spal pe dinti cu apa din Nera (pentru ca baietii mi-au refuzat luxul de a irosi apa potabila pe igiena mea orala), in care, dealtfel, doua zile mai tarziu m-am spalat cu totul, ca multi altii. Dar nu, nu m-am vaietat pentru ca in imprimeul meu genetic la varsta aia era sa ma dau cu mult mai balena decat eram – adica mormoloc sef.

Bon. Trebuia sa mai specific ca inca din acea dimineata grupul original se separase, urmand sa ne reintalnim trei zile mai… la nord. Cei cu care ramasesem eu erau Barbu, Mihai si Dan. Dealtfel, noi patru eram un grup de nedespartit. Toti eram teribilisti, filosofi si buricele pamantului. Barbu era un mare crai, Mihai era un mare intelept, Dan era singurul cu putina ratiune in cap, iar eu eram bomboana pe coliva, evident.

Dupa niste ore bune de mers, drumul, pana atunci lat si incapator, deschis in toate directiile, se ingusta brusc intr-o punte scobita in piatra muntelui. Era taiata din stanca abia cat sa poata merge un om pe ea. Sub noi, in dreapta, se casca Nera, de-acuma destul de jos, repede si relativ infricosatoare. Sau asa imi parea mie atunci. Nu mi-a placut deloc peisajul, plus ca nu puteam vedea in zare unde se termina portiunea aceea, iar dupa cum slabise lumina, ziua nu mai avea multa vlaga in ea. Mai marii clanului, adica baietii, s-au sfatuit repejor – mergem sau asteptam pana dimineata? S-a hotarat “mergem”, cu toate ca Dan s-a opus; v-am zis ca el era singurul rational. In fine. Am fost instruita cum sa calc, unde sa nu ma uit si dupa ce eram numai buna, speriata ca vai mama mea, ne-am pornit.

Nu pot sa exprim spaima prin care am trecut, cum aveam impresia ca o sa se surpe fasia aia sub picioarele mele, cum o sa intinda Nera un tentacul lichid si-o sa ma traga in ea (nu stiu sa inot nici acum) etc. Am tacut malc, am mers cu atentie si mi-am tot spus “acum se termina”, “acum se termina”… Numai ca nu s-a terminat decat cu mult mai tarziu.

Fasia asta pe care mergeam se facea din cand in cand extrem de ingusta, abia daca puteai sa pui piciorul, cand distrusa cu totul. Uneori era surpata pe portiuni de un pas, doi, alteori, de un metru sau doi. In portiunile respective erau infipte in stanca niste cabluri de care sa te tii pana le depaseai. Migaloasa treaba. Rau de tot. Scoate ruscacul, paseaza-l, pune-l, fa asa, nu misca, tin’te bine, da-mi mana… Eu ma facusem mica, mica de tot. Iar cand ne-am mai si intalnit cu un grup care venea din sens invers, pe amarata aia de tesitura pe care abia imi incapeau mie picioarele, chiar ca n-am mai stiut cum sa ma lipesc mai tare de peretele stancii.

Baietii, si ei destul de ingrijorati, ca nu se mai termina aventura si ca incepuse sa se intunece de-a binelea, ii intrebara pe cei cu care ne-am intersectat cat mai este pana iese drumul din stanca. Ei au zis… jumatate de ora, nu mult – ceva de genul asta. Dan si Mihai se intrebau daca n-ar fi mai bine sa ne intoarcem, sa punem cortul si facem bucata asta pacatoasa pe lumina. Numai ca deja mersesem destul. Dupa spusele celor intrebati, ar fi luat mai putin timp sa ajungem la capat decat sa ne intoarcem. Dar, dupa cum stim cu totii, este bine sa nu ai incredere in simtul temporal al altora… sau in faptul ca specifica amanunte importante in context.

Am tinut directia, dar era clar ca nicunul nu mai era in largul lui. Ne-am scos lanternele, am tacut si am mers cu inca si mai multa greutate din pricina intunericului. Dupa ce ca eram catraniti, numai ce se casca in fata noastra o surpatura cu mult mai mare decat cele de pana atunci. Cred ca erau cativa metri buni si nici funia de otel nu parea sa fie pe toata bucata. Baietii faceau balet cu randul, schimband locurile ca sa vada despre ce-i vorba, Mihai spunea ca o sa ne trebuiasca cordelina ca sa trecem, Barbu spunea ca rucsacii nostri sunt prea grei si mari ca sa putem trece cu ei in spate, Dan nu mai stiu ce spunea. Eu imi inghitisem limba demult. Deci? Se intunecase cu totul, drumul inapoi era exclus, inainte imposibil. S-a votat innoptarea pe „poteca”!!! De parca aveam alta varianta…

Va urma…

Reclame

2 comentarii

  1. de ce nu am stiut niciodata ca ai fost in cheile nerei?

    alfel, fara cuvinte!

  2. …nu stiu. poate pentru ca nu ma tineai suficient sub observatie. 🙂 cine tsie cate n-as fi facut daca stateai cu facaletul dupa mine. eeeeeeeh?
    tu ai fost? recunosti rapa?

    altfel, salata verde… dar deja ai inteles.


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

  • Blog Stats

    • 60.710 hits