Cu sufletul la Nichita Stanescu

“Despre firile contemplative, despre ce spun ele si despre unele sfaturi pe care am a le da”

Firile contemplative iubesc ratiunea.
Ratiunea a mutat pamantul
din mijlocul existentei
si l-a facut sa se roteasca
in jurul soarelui.
Ratiunea a demostrat aceasta, cu cifre,
dar nu si cu infatisari ale cifrelor.

Dau sfat:
contemplarea si firile pe masura ei
sa-si gaseasca pricina de a fi
sa se amestece, sa paraseasca staticul.

Dau sfat:
cei care au pus pamantul
sa fie sluga soarelui,
sa-i caute justificare.

Altfel e trist pe pamant.

Firile lipsite de timp
au lasat pamantul in mijlocul universului
si asta e bine,
pentru ca acesta este adevarul.

Firile in criza de timp
au incercat sa masoare cu bunul simt
si ceea ce nu se poate vedea.

Dau sfat:
– Catre medici, catre fiziologisti, catre anatomisti:
ma intai
sa se indoiasca de faptul ca
inima
e centrul sentimentelor
si creierul
locul gandirii.

Le spun:
in curand se vor vadi acestea,
se va vadi
Ca bunul simt nu a gresit, ci
inima
e centrul sentimentelor
iar creierul
locul gandirii…
Dar altfel de inima
si un cu totul alt creier.

Am vrut sa-l am si eu pe dragul de Nichita Stanescu pe blog azi… cu toate ca mai mult de a transcrie aceasta poezie, nu stiu ce sa mai spun… ceva care nu a fost deja spus de mii de ori, si inca cu mult mai bine. Asta ma incumet: ma numar printre cei care l-au iubit si simtit pana-n varful unghiilor. Atat.

*

Altfel, eu o sa plec pentru o vreme. Sper sa mai pot intra macar din cand in cand, daca nu chiar sa postez ceva, macar sa va raspund. Va las cu bine si sper sa va regasesc la fel de bine!

Cu gandul la Nichita, la cuvinte… si alte cele, va las aceasta melodie:

Semne, maica, semne…

Voi credeti in… “semne”? Eu da. Nu insinuez ca am veleitati de clarvazator – in nici un caz! – dar la un nivel extrem de intim, in ceea ce ma priveste strict personal, de cele mai multe ori am intuitii care se dovedesc in final atat de corecte, incat nu pot sa le pun in seama a nimic altceva decat a unei premonitii innascute. Dealtfel, cu toata siguranta, cred ca noi toti avem abilitatea de a intui anumite lucruri… si, poate, daca ne-am asculta mai adesea intuitiile, aceea “voce interna”, ne-ar fi cu mult mai bine. Cu toate ca alteori aceste semne tin de lucruri pe care nu le poti evita…

Acum aproape zece ani incepeam un nou deceniu de viata. Pana la acel moment viata mea fusese nici prea-prea, nici foarte-foarte… cate un pic din toate, intr-o concentratie orecum simterica de evenimente bune si rele. Din ziua in care am schimbat acel macaz imaginar, insa, viata mea a intrat intr-un declin absolut, care s-a perpetuat zece ani in sir, oricat de exagerat ar putea suna. Este ca si cum la acel moment am intrat intr-un teritoriu similar unui… nod energetic negativ (daca sunteti de acord cu aceasta teorie) din care nu am mai iesit nici pana in ziua de azi.

Era asadar ziua mea. Cifra rotunda! Trebuia sarbatorita mai special. Deci, am fost scoasa cu barca pe canalele din… cartier.
Cum am reusit sa ajungem mai tarziu fata de ora pentru care facusem rezervarea, ne-am ales cu o barca al carei motor am fost somati sa nu-l oprim cu totul daca vrem sa mai ajungem si inapoi; puteam cel mult sa-l punem in viteza intai. Ne-am plimbat noi agale pe canale, ne-am benoclat la case si barci, am trecut pe sub poduri pe care in mod normal le treceam cu masina  (bestelind… barcagii pentru care trebuia sa stam noi la bariera) etc. La un moment dat, realizez ca trebuie musai, dar musai, sa fac pipi. (Ma scuzati pentru aceasta intimitate fiziologica, dar are stricta legatura cu povestea.) Pana sa fi ajuns inapoi de unde plecasem, mai era cale lunga; pe maluri nu erau toalete publice; situatia: critica rau! Cea mai viabila solutie era sa ma cobor in apa, in ciuda faptului ca barca nu putea fi oprita. O sa mai mentionez in treacat ca eu nu stiu sa inot.

Dupa dezbateri indelungi si patimase cu capitanul de bord, am zis ca imi asum toate riscurile… altfel mor. Cu ajutorul capitanului, m-am dat eu catinel jos, tinandu-ma abitir de marginea barcii, m-am uitat in stanga si-n dreapta, am fost pentru o secunda un om fericit, dupa care am inceput sa devin un om foarte ingrijorat. Picioarele mele erau “sorbite” cu destula forta de motorul care era inca in viteza, situatie care punea un efort urias pe bratele mele, foarte subtiri de la mama natura si necalite in vreo activitate sportiva. Nu mi-a luat prea mult sa-mi dau seama ca sunt intr-o… “lupta” pe viata si pe moarte, numai ca nu-mi venea vocea in gat sa pot sa-l strig capitan, care, din pudoare, nu se uita catre mine. Intr-un final am dobandit atentia lui, comunicandu-i oarecum plat, ca sa nu-l panichez, ca ma trage motorul si ca o sa mi se rupa bratele, sau mainile, sau amandoua. De obicei sunt maestra in a reusi sa camuflez situatii cu adevarat grave, dar atunci am fost chiar maestra… emerita, intru-cat capitanul nu m-a luat in serios in primele cateva fractiuni de secunda. Pana la urma ceva l-a facut sa inteleaga ca treaba-i mai serioasa decat pare si m-a apucat de un brat sa ma ridice, cerandu-mi si mie sa ma trag cu mana cealalta; lucru care imi era imposibil, pentru ca eu abia imi tineam greutatea in ciuda fortei centrifuge a motorului, daramite sa ma opun ei. Dealtfel, si lui i-a fost extrem de greu sa ma ridice, cu toate ca eu foarte grea nu eram. Totusi, dupa niste sfortari intarite de frica mortii si dupa un set urat de zgarieturi pana la sange pe toata partea stanga a corpului, m-am intins rapusa pe punte si mi-am zis… “cred ca tocmai am scapat ca prin urechile acului…”

In seara aceleiasi zile mai aveam planificat un rasfat: “The Matrix”! Toti criticii de film il aclamau pe sapte voci; de abia se lansase. Adevarul este ca mi-a mers la suflet – absolut superb conceptul! Am revenit acasa dupa filmul asta cu un mare sentiment de bine… ca, in ciuda unui limbaj diferit de al meu, mai sunt si alti nebuni care contesta singularitatea realitatii noastre si ca simturile singure nu se pot constitui intr-o dovada suficienta pentru ceea ce este real sau ireal.

In acea noapte mi-a fost foarte greu sa adorm. Era usturimea supratoare a juliturilor capatate pe barca, efectul ametitor al acelui film, schimbarea prefixului, implicand o “crestere” greu de crezut etc. Cert este ca mi-a zburdat mintea incolo si-ncoace mult timp, pana cand am revenit asupra evenimentului cu barca. Din confortul patului meu, retrospectiv privind, intamplarea parea deja un pic hilara, chiar daca in mod clar fusesem la un pas stupid de un accident, daca nu fatal, macar grav. Totusi, rememorand-o, chiar si asa, nonsalant, m-a coplesit dintr-o data un sentiment de panica, de pericol. Uluitor de puternic. Cam ala cred eu ca a fost momentul in care intuitia mi-a tras semalul de alarma – acel incident capatase dintr-odata stigmata de “semn rau”.

Am incercat sa gonesc senzatia, bineinteles, dar nu am mai putut adormi. Mai avusesem si pana atunci “revelatii” de genul asta – care capata forma, imagine, definitie nici nu stiu cum si de unde – si stiam ca nu prea ma insel. Oricum, eu ma gandisem cel mult ca, probabil, voi avea un an prost, poate chiar foarte prost, pe masura… “semnului”, daca vreti, dar in nici un caz ca voi avea zece ani prosti. A fost, ce-i drept un an foarte rau, numai ca privind acum in urma, realizez ca de fapt a fost doar locul in care s-a dat startul pe o lunga panta descendenta.

Pana astazi nu m-am mai gandit la acea perceptie a evenimentului ca pe un “semn rau”. Mi-am mai amintit incidentul cu barca, dar nu si senzatia din acea noapte. O uitasem, sau poate mi-o infirmasem inconstient.
Astazi, cum ma apropii de o noua schimbare de prefix, mi-am facut un scurt bilant mental al ultimilor zece ani. N-au fost deloc ani buni. Ma gandeam ca este curios cum de la ultima cifra rotunda si pana acum s-a ales praful de atat de multe lucruri, cum totul a mers atat de prost, fara incetare, ca a fost obositor si inutil, ca atat de multe lucruri care ni se intampla noua, oamenilor. Apoi mi-am amintit acel aproape-accident cu barca si acea premonitie neagra. Mi-am zambit cumva in barba, gandindu-ma ca mintea mea fraiera nu s-a prins ca imi va fi rau zece ani… tot ce si-a permis sa creada a fost ca-mi va fi rau un an. Si totusi, a gresit; nu am interpretat… semnul la reala lui valoare. Cert este ca, intr-un fel absolut incredibil, acel incident cu barca este o parabola fidela a felului in care viata mea a luat-o pe aratura in acest ultim deceniu… pana la cele mai mici detalii. Este uimitor de interesant.

Totusi, si mai interesant este faptul ca aceasta “dezlegare” in sine, aceasta percepere a acestor zece ani ca pe un tot unitar, ar putea fi luat drept un semn… bun! Anume, ca sunt pe cale sa ies din sfera acelui “nod energetic negativ”. Ca si cum, odata constientizat, se inchide in propriul lui inteles si poate fi lasat in urma, surmontat…
Sper…

De ce il iubesc pe Mircea Eliade

Nu mi-am propus sa fac o prezentare analitica a acestui mare talent romanesc si nici sa-i amintesc toate valentele, sa-i subliniez geniul si aportul lui urias la cultura nationala si universala – dealtfel, nici nu ma calific pentru asa ceva. Vreau doar sa las cateva randuri despre ce a insemnat acest autor in viata mea, intru a-l omagia si eu, chiar daca mai tarziu decat ar fi fost normal… pe 13 martie, cand s-au implinit 102 ani de la nasterea lui.

L-am vazut amintit ieri pe blogurile a doua noi prietene – Gina si Gala. Din randurile lor si ale cititorilor lor am surprins aceiasi mare dragoste fata de Eliade, certitudinea ca fiecare a fost intr-un fel sau altul marcat de scrierile lui, ca in fiecare, acest autor, a patruns intr-un fel extrem de intim. Ma gandeam cat este de impresionant acest fapt si cum mie mi-a parut, aproape intotdeauna, ca eu si doar eu am o relatie de o intimitate incredibila cu acest autor… Cred ca genialitatea acestui scriitor a stat nu atat in talentul lui literar, sau academic, sau in expansiunea uimitoare a mintii lui, ci cu precadere in abilitatea lui sa creeze acest gen de comuniune extrem de personala cu mai toti cititorii lui.

Aveam 16 ani cand am citit prima carte de Mircea Eliade. “Santier”. Si acum imi amintesc senzatia din acea noapte. A fost prima mea experienta aproape transcedentala. De atunci m-am indragostit ireversibil de el. Pe masura ce am citit din ce in ce mai multe din cartile lui – initial beletristica, apoi academica – m-a cucerit in totalitate.

Entuziasmul meu in ceea ce-l priveste a crescut in sufletul meu de la copilarii de genul bucuriei ca si eu ma nascusem intr-o zi de 13 si faptul ca si eu eram mioapa si “vedeam” totul altfel, si nu numai in imediatul exterior, pana la recunoasterea mea in toate intrebarile existentiale, rostite sau nerostite, sau in dorinta unei iubiri ca in “Nunta in cer”. M-a fascinat misterul, misticul, antropolgia religiei, faptul ca totul este “circular”, interdependent… si restul. De la Eliade am invatat despre hinduism, despre simplitatea si naturaletea acestei religii, considerand-o si in prezent drept cea mai viabila. Tot el m-a invatat sa nu cred orbeste in filosofi, in oamenii de stiinta, in niciun om care sustine ca “stie tot”, ca “asa si doar asa” lucrurile sunt. De la el am invatat pana si “Arta de a muri”, sa consider moartea ca pe o fireasca trecere, care poarta in ea la fel de mult necunoscut ca si o simpla dimineata in care ma trezesc, in viata fiind. Acest om, mintea lui extraordinara, m-a trecut cu rabdare prin toate aspectele care ma preocupau in prima tinerete. Mi-a fost ca un parinte, ca un mentor si ma bucur enorm ca a existat.

Photobucket

promit pauza. dau joc la schimb.

cu toate ca nu as fi vrut sa creez o scena de copil tembel – varsta nu mi-o mai permite! – nu pot sa nu las cateva randuri explicative pentru cei care lasa comentarii aici…

probabil o sa va nedumiresc cu infantilismul asta, dar ma voi retrage pentru o vreme…

v-am lasat in schimb o noua pagina – „six-word memoirs” – daca mai treceti pe aici si aveti chef de joaca…
inchin aceasata pagina CUVINTELOR! …in ciuda faptului ca sunt atat de abstracte si nu vin cu intregul set de emotii explicative de gat, plus fundal de imagine… adica, nimic care sa le slefuiasca asprimile, uneori nedorite…

Scribere est agere

Vreau sa scriu. Sa scriu pana imi amortesc degetele, pana mi se topeste tastatura, pana inteleg. Sa zburde litere, sa se alipeasca in cuvinte, cuvintele in sensuri pe care sa le simt mai mult decat sa le interpretez cerebral, asa cum am fost invatata de catre altii, cu o imagine in oglinda, rasturanata, la care sa ma uit cu capul in jos…

Intotdeauna mi s-a parut ca atunci cand scrii despre lucruri le intelegi mai bine. Cand eram mica, in scoala, invatam mai lesne daca rezumam in scris. Ca si cum, dupa ce imi formulez gandurile suficient de clar ca sa le pun pe hartie intr-un mod fluent, le percep un nou inteles. Ca un fel de inteles al intelesului. O dubla distilare a lui. Ciudat, nu? Si totusi in cazul meu functioneaza acest sistem. De aceea scriu.

Pentru cei care nu ma cunosc – nu scriu de multa vreme. Nu m-am lamurit decat de curand ca scrisul ma poate ajuta sa ma inteleg (marele meu scop in viata!, in lipsa de altul, mai maret). Nu am avut revelatia faptului ca pot trece cu cuvantul scris prin mine insami, precum un plug prin ogorul intelesurilor, sa le destelenesc, sa le dezmeticescc pe cele adormite, sa le resuscitez pe cele muribunde, sau, pur si simplu, sa sadesc altele. Dar pana la asta, am fost si prea muncita de faptul ca eu nu sunt o “scriitoare”, ca nu ma pot compara cu ceea ce au scris si scriu altii, cu precizia de bisturiu chirurgical cu care ei isi diseca trairile, framantarile, dramele, cu abilitatea cu care ei isi fac cititorii sa vibreze. Mi se parea ca nu am vreun drept sa scriu. Ca ar fi trebuit sa mi-l dea cineva, inscriptionat pe o diploma cu inflorituri aurite, inmanata cu mare pompa in fata unei audiente ragusita in ovatii. Ca fara acest “drept”, sa scriu ar fi un tupeu mitocanesc.

Am inceput sa scriu, oarecum, acum un an si jumatate, la sugestia Scenaristei, pe numele ei adevarat Ioana Barac-Grigore. (Ca sa fim clari – ea este sora mea, chiar daca nu este…) “Catharsis”, imi spunea ea. “Vino si scrie pe blogul meu. O sa te ajute.” M-am dus; fara sa o cred neaparat. Mai degraba m-am dus pentru ca aveam nevoie de prezenta ei. Cat despre scris, m-am izbit de inhibitia mentionata mai sus cu atat mai mult cu cat Scenarista este extrem de talentata la proza, poezie si alte incursiuni in taramurile subcutanate ale exprimarii cu ajutorul cuvantului.

La inceput mi-a fost greu si din cauza limbii, oricat de incredibil suna. Nu mai scrisesem in romana de pe vremea cand scriam scrisori trimise cu posta, caci comunicarea cu familia si prietenii prin telefon era prea scumpa, iar computerele personale erau inca un lux. Ani de zile m-am gandit si exprimat in alta limba decat cea materna. Nu ca este posibil sa-ti uiti limba, dar nefolosind-o zilnic pierzi din usurinta exprimarii, din complexitatea sinonimelor, din certitudinea definitiilor etc. Ori eu eram cam in faza asta cand m-am infiintat la Scena pe blog. Pana si din acest punct de vedere mi-a facut bine stramutarea mea virtuala la ea. Imi regaseam confortul in propria limba, chiar si fara acuratetea de odinioara: ma refamiliarizam cu ceva de care aproape ma instrainasem. (Cei care nu ati fost in situatia asta, probabil veti ridica spranceana mai mobila, a neincredre, dar va spun sigur ca se intampla – iar hilara sintagma “nu mai stie sa vorbeste romaneste”, in ideea in care… “a stiut vreodata”, are un oarecare adevar in ea.)

Cu doua handicapuri din start, mi-a fost tare ciudat sa scriu, e drept, dar incurajata indirect de ceilalti comentatori, nici ei mari nume pe firmamentul literaturii romane, am scris si eu cu “valul”. Mai stangaci, mai in gluma sau in serios, din rarunchi sau superficial, mascat sau nu sub forma aberatiei, am tot scris. Chiar daca la un moment dat Scena a inceput sa dispara cu saptamanile si lunile, chiar daca pur si simplu monologam zile in sir, cand nu aveam aportul altor comentatori cu care sa converg spre forma mai sofisticata si incitanta a… dialogului. Mai apoi, a inceput sa mi se sugereze sa-mi fac blog (aici sa dau creditul meritat: Scena, Dimi, Marius si T.). M-am gandit la aceasta varianta o vreme. Din aceiasi dilema a lui “ce am eu de spus altora?”, mi-a parut nejustificat sa ma lansez si eu blogosferic, cand este netul plin de bloguri care nu spun “ceva”. Totusi, capatasem aceasta pofta a scrisului, chiar daca nu aveam ceva radical de spus unui potential cititor, si ajunsesem la concluzia din introducerea de mai sus ca scrisul ma ajuta sa ma autointeleg si in ultima instanta sa-i inteleg si pe ceilalti.

Asa ca scriu. Si scriu in esenta pentru mine. Nu pentru “tine”, asa cum credeam eu ca trebuie sa se scrie… Nu stiu daca cineva va vibra la vreun rand al meu, daca se va recunoaste in gandirea mea, in micile drame cu care ma lupt, in acesta exorcizare si intentie de purificare, in aceasta incercare de a-mi elimina complexele prin a le permite o forma de expresie. Ideea este ca poate imi voi da de cap in felul asta. Sau “la cap”, sa raman intr-o fabuloasa stare de amnezie pentru restul zilelor. Ceva trebuie sa iasa din orice proces.

Azi m-am trezit chitita sa scriu, cum spuneam, pana mi se tocesc degetele sau pana mi se termina permutarile de litere. La cafeaua de dimineata mi-am rupt pe rand petalele din margareta imaginara… “ma iubeste, nu ma iubeste?”… cu echivalentul “scriu despre iubire, ca sa-mi continui divagatia inceputa mai demult, sau scriu despre altceva?” Din fericire, mi-a iesit “altceva”-ul. Nu cred ca aveam creierii dispusi in sprirala infinita azi, ca sa pot vorbi despre unde ni se duc iubirile. Azi sunt chiar trista ca ni “se duc”, ca in loc ramane un gol de neumplut si ca percepi acest gol cu o intensitate incredibila pentru un… vid; asa ca las iubirea pentru zilele cu soare si peisaj marin.

Azi mi se trage dintr-o serie de zile proaste. Azi are inca un vag gust al lui ieri, iar ieri al lui alaltaieri… cand rasalaltaieri avea gustul esentei de matraguna. Din miezul mlastinos al acelui rasalalatieri, scriam ca “… ma simt absolut pierduta in spatiu, in timp, in intelesuri si motivatii. Absolut totul pare lipsit de sens. Dar absolut totul. Fara exagerare de dragul dramatismului literar de care nici ca-mi pasa acum. Faptul ca ai un mecanism fiziologic care-ti dicteaza sa-ti extinzi cutia toracica intr-o inspiratie, faptul ca tebuie sa-ti dai de macare, faptul ca joci dupa regulile unei societati in care te-ai nascut si prin cultura careia, ca printr-o lentila deformanta, esti invatat, fortat sa privesti si intelegi totul etc. “. Scriam ca “…Ma striveste ceea ce altii asteapta de la mine. Ceea ce astept chiar eu insami.”. Am sters acel post, dar, iata, revin asupra ideei centrale care justifica seria de zile din care abia acum imi mijesc ochii periscopici, vrajiti de un strop de caldura primavarateca si un cantec soptit, nici eu nu stiu de cine: astept prea mult de la mine insami!

Si asta in ciuda faptului ca eu abia ies dintr-o urias de lunga perioada de… convalescenta. Nu pot sa ma mir ca alunecarile in “lipsa de sens” ma pot smulge inca cu atata usurinta din starile fabricate rational, de care m-am agatat cu carlige de rufe, pioneze si alte sisteme de prindere foarte precare. Nu pot sa ma mir ca inca nu stiu sa functionez cu polii repozitionati, ca nu stiu cum sa ma desfasor, proaspat iesita dintr-o “era glaciara”, intr-un peisaj starpit de fauna si flora originara. De fapt, nu ma mir, ci ma apuca deznadejdea ca imi ia atat de mult timp sa “ies”, sa fiu in afara oricarui risc de “reinfectare”, sa fiu vindecata o data si pentru totdeauna.

Nu, nu te grabi sa fii simpatetic. Nu este vorba despre o boala care sa merite empatia ta -nu a facut parte din bolile somatice. Acelea sunt boli in care “gazda” nu are vreo vina. Boala mea a fost de… suflet – genul acela de boala pe care ne-o facem cu mana noastra sau in care picam din slabiciune, naivitate, prostie si/sau insuficiente la nivel neuronal (poftim, este si un pic de somatic implicat!).

Totusi, si ea este tot o boala. Chiar daca privita cu condescendenta de marea majoritate a oamenilor, ea este la fel de reala, de grea si te face la fel de zob, cu atat mai mult cu cat medicatie nu i s-a inventat inca – deci nici macar de efectul placebo nu se pot bucura cei afectati.

Acestea fiind zise, iata-ma, asta sunt! Catre asta am gravitat azi cu dorinta de a scrie si iar scrie, bag seama. Catre cum sunt in plin proces de recuperare, cu proteze, perfuzii si catetere imaginare pe minte – “organul” dintre suflet si creier, dintre spirit si ratiune. Organul asta al meu este inca sub handicap. De aceea mi-am numit blogul cum vezi si singur; de aceea visez la… cataplasme, la o vindecare miraculoasa, dar babeasca, venita din simple cuvinte administrate in portii de soc. In paranteza fiind spus, chiar ma lansasem de curand intr-o scurta nota pe tema cuvantului, a cum ne face si desface el, la un post al Anei Maria, tocmai despre cuvinte. Imi zburase instantaneu mintea, evident, la Nichita Stanescu si obsesia lui cu cuvantul si imposibilitatea noastra de a transcede prin cuvinte. Mi-e imposibil sa cred ca eu voi ajunge unde nu a ajuns incredibil de talentatul Nichita, tocmai prin arta cuvintelor, dar nu pot decat sa sper ca am o infima sansa, daca ma uit la ele dintr-o pozitie suficient de nefireasca… poate asta este secretul…

Asa ca voi scrie la vale, cu obstinenta si incapatanare. Voi silabisi ca o invatatoare pentru elevii de clasa intai, voi pune accentele in locuri nepermise, voi rosti cuvintele si de la capatul celalalt, ca intr-o pasareasca naiva, ma voi juca cu adverbele, pronumele si prepozitiile, subiectele le voi transforma in predicat, voi lua sintaxa si semantica si le voi labarta caraghios in toate directiile, voi apela la orice tertipuri literare sau non-, poate-poate voi ajunge la acele sensuri salvatoare. Iar tu? Nu trebuie sa faci ceva anume. Dar daca te intampli sa intelegi ceva inaintea mea, lasa-mi semn.

La umbra cucului

De cateva zile ma tot gandesc ca ar cam fi momentul sa-mi imbogatesc palmaresul blogului cu un nou post. Nu am avut chemare insa. Nici acum nu am. Mai degraba am… gonire, sau care sa fie el antonimul chemarii.

N-am stare. De vinerea trecuta incoace n-am stare; nu ma “situez” in niciunul din sabloane. Primele doua-trei zile m-am straduit s-o definesc. Nonstarea asta. Urmatoarele cateva mi-am infirmat-o. De acuma este acceptata.

Mie mi-e greu sa nu stiu unde ma aflu. Sa nu intocmesc la milimetru cartografia teritoriului mental in care ma desfasor in toata splendoarea mea de om. Cand ma trezesc fara precedente, similaritati sau familiar, ma apuca panica. Ca si cum m-as vedea nevoita sa merg pe aer. Ori eu stiu foarte bine ca mie-mi trebuie pamant sub talpi ca sa merg – tars-tars. A! Ca mersul pe aer este posibil, nu infirm, dar mie nu mi-a reusit pana acum.

Ei bine, o astfel de panica mi-a zburatacit prin maruntaie zilele astea. Nu mi-era bine, dar nici rau. Nici indiferent, nici interesant. Cum naiba sa nu-mi fie intr-un fel? Asa ca mi s-au valurit circumvolutiunile, mi-au intrat simturile in osmoza; trepidatii la maximum in efortul interpretarii senzatiei pentru care nu-mi crescusera inca perceptii. Ce sa mai? Mi s-a asezat creierul in pozitie de atac – cu picioarele usor departate, cu bratele cabrate sportiv, terminate in pumni alerti si cu ochii usor stransi, ca pentru intimidarea adversarului, a tot asteptat ofensiva. Si a asteptat, mititelul, de i-a venit rau, pentru ca nu ne-a atacat nimeni. E paranoic! S-a mai si valguit degeaba. Sunt convinsa ca manie o sa-mi ceara sa-l duc la spa.

Gata. Cred ca stiu de ce m-a bulversat tarasenia asta. Imi lipsea intensitatea. Asta ii lipsea starii mele. Exacerbarea. Atingerea unor terminatiuni ultrasensibile. M-am obisnuit prea tare sa traiesc la limite extreme. Cred ca asta e.

Sau poate nu. Oricum, cred ca stiu altceva. Si anume, despre ce o sa scriu data viitoare. Despre iubire. Sau despre cum patruleaza pelicanii, la fiecare 20 de minute. Dau cu banul.

Delir

Uite. Se facea ca ajunsesm in spatele curtii. Acolo unde era gardul de iedera. Acolo unde mi se spunea mereu sa nu ma duc, ca ma vor manca serpii sau varcolacii. Intotdeauna imi fusese frica sa ma apropii de gardul acela. Acum m-am apropiat. Se vedea ca o cascatura in gard. Ca si cum ceva trecuse pe acolo. Mi-am bagat mainile si am largit acel loc pana am putut sa ma strecor sa vad ce era pe partea cealalta. Era o alta lume. Asa cum nu vazusem, asa cum nu-mi imaginasem vreodata. Era alba dar avea scanteieri in zeci de culori. Se schimbau mereu. Era fabuloasa. Era mult mai jos aceasta “lume”. Sau eu eram foarte sus, trecuta pe jumatate prin iedera – jumatate in realitatea mea, juamatate deasupra acestei lumi ireale. Intre mine si albul acela hipnotizant era o parpastie. Uriasa. Intre mine si lumea aceea era acest vid care-mi promitea doar imposibilitatea ajungerii. Doar strivirea. Dar am sarit oricum.

Am ajuns intr-un coridor. Foarte ingust. Alergam aproape. Se tot inchideau in fata mea usi. Inguste dar masive, foarte inalte, cu clantele dispuse foarte sus. Trebuia sa ma salt pe varfuri sa ajung la ele; ca si cum eram un pitic. Mi-era frica. Si frig. Deschideam usa dupa usa doar ca sa vad o alta inchizandu-se in fata mea. Incercam disperata sa prind o cat de mica frantura a ceea ce era in spatele lor. Sa vad catre ce ma indrept. Stiam ca trebuie sa ajung la un capat. Odata. Sau nu stiam. Doar vroiam. Nu am considerat nicio secunda intoarcerea.

M-am trezit lungita transversal pe tocul unei usi de balcon deschise. Jumatate in camera, jumatate pe balcon. Era frig. Frig de iarna. Tremuram.

  • Blog Stats

    • 55,414 hits
  • Calendar

    • Iulie 2017
      L M M M V S D
      « Iul    
       12
      3456789
      10111213141516
      17181920212223
      24252627282930
      31  
  • Caută