As I lie to you

How I love the way in which the hue of your eyes
Spills over the warm and wicked me
Estrangement pervades
Yet you don’t know
My mind
This rift
What hides and wants and lingers beneath

And how I love the carelessness of your thought
On my bare skin
Your illusion of conquer
The sufficiency of a gasp snatched out of me
Still the shell never cracks
Not even to fit a glimpse on an edge
Leave alone a whole you

And oh how painfully I love this incongruity
The extremes at which we stand
Never merging beyond the cunning taste of flesh
You tall and grounded in your bliss
I mending my realities
Endlessly drawn to finding solace
In some dream

But how I hate to lie about all this
And how I dread abstractions in such world of matter
Yet as I lie to you
Bereft and torn
Stranded at the very threshold of language
I sometimes speak the truth
.
.
.

…si, la cerinta Scenaristei, traducerea in chineza veche:

In vreme ce te mint

Cum iubesc felul in care nuanta ochilor tai
Se varsa peste eul meu infierbantat si pacatos
Instrainarea domneste
Desi tu nu stii
Mintea-mi
Aceasta fisura
Ce ascunde si ravneste si staruie pe dedesubt

Si cum iubesc neglijenta gandului tau
Pe a mea piele
Iluzia triumfului tau
Suficienta unei rasuflari taiate smulse din mine
Si totusi carapacea niciodata nu se crapa
Nici cat sa patrunda o aruncatura de ochi pe cant
Cu atat mai putin un intreg tu

Si oh cat de dureros iubesc incongruenta asta
Extremitatile la care stam
Niciodata contopindu-se dincolo de inselatorul gust al carnii
Tu semet si ancorat in extazul tau
Eu carpindu-mi realitatile
Atrasa necontenit de a-mi gasi consolare
In vreun vis

Dar cum urasc sa mint despre toate astea
Si cum ma inspaimanta abstractiile intr-o asa lume materiala
Totusi in vreme ce te mint
Deprivata si rupta
Impotmolita chiar la pragul limbajului
Uneori spun adevarul

.

.

.

Cheile Nerei (finalul)

Ne-am imbracat mai bine, ne-am parcat rucsacii la perete, si ne-am asezat si noi intre ei, ca intre niste santinele, unul langa altul, cu picioarele practic spanzurate deasupra Nerei, care de acuma o intuiam ca pe un abis malefic, gata sa ne soarba in el in orice moment. Am mancat, cu fara prea multa convingere, continutul unor conserve si ne-am pus pe trancanit, in ideea ca ne va face sa ne simtim mai bine. Ne-am hotarat sa facem haz de necaz, cu toate ca situatia in care eram nu era prea fericita, iar pozitia in care stateam nu promitea nici macar confortul sederii, daramite vreun somn.

Mie imi era un frig urias, in ciuda puloverelor stivuite in carca, si tremuram din toate madularele. Ma gandeam cu jind la orele de mai devreme si micile inconveniente care ma muncisera si care pareau rasfaturi in toata regula prin comparatie cu situatia in care eram acum. Vuietul apei de sub noi parea sinistru, cantat de iele rele; zeci de alte sunete veneau din toate directiile, coplesindu-ma; malul celalalt al Nerei parea ca este animat de mume ale padurii si amenintator pana peste poate.

Am tot trancanit noi pana am inceput intr-adevar sa ne simtim mai binisor iar umbrele fantasmagorice s-au mai estompat. Din vorba in vorba si din hai in hai au trecut vreo doua ceasuri bune. La un moment dat constat ca vocea lui Dan, care era asezat in dreapta mea, nu o mai auzisem de ceva vreme. Ma uit la el mai bine – dormea. Am inceput sa facem misto de el, dar sa-l si invidiem un pic, caci si noua ne era somn. Asa ca, din adevarate sentimente de prietenie, am inceput, Mihai si cu mine, care-l flancam, sa-l si inghiontim in joaca… ca doar cat de echitabil era ca el sa doarma si noi nu? Numai ca el nu dadea niciun semn la impunsaturile noastre. Nici macar nu zambea, asa cum ar fi fost normal, auzind ineptiile pe care i le adresam. Totusi, era imposibil sa fi adormit atat de adanc, atat de repede, cu noi in jur, cu melitele in priza. Deci, am crezut ca se preface.

Iar cand am vazut ca-si ridica bratele inainte, ca si cum le-ar intide spre ceva, am fost convinsa ca joaca teatru. Am continuat sa-l admonestam, dar numai ce-l auzim pe Dan… balmajind – ca nu prea semana a vorbit – ceva din care tot ce am inteles a fost “tata”. Primul meu instinct a fost sa-mi inghete sufletul. Stiam ca tatal lui murise cu cativa in urma, iar Dan tinuse enorm la el. Am continuat sa sper totusi ca “spectacolul” era regizat pana cand am pus mana pe bratul lui intins si am constatat ca era de o rigiditate anormala, ca o stana de piatra. Dan era intepenit in pozitia aceea si era imposibil sa i-o modificam – oricat am tras noi de bratele lui, ele ramaneau in continuare intinse spre nici noi nu stiam ce… dar nici nu am fi vrut sa aflam. Ni s-au ridicat niste peri pe ceafa, falnici ca niste plopi.

Am aflat mai tarziu ca prin ceea ce trecea Dan in momentele acelea se cheama stare cataleptica si ca in mod normal nu ar fi trebuit sa incercam sa-l trezim doarece putea fi periculos pentru el. Nestiind asta atunci, noi ne-am pus luntre si punte ca sa-l scoatem din transa in care era, care pe noi ne speria teribil. Am tot tras de el, am strigat la el, l-am palmuit, i-am turnat apa in cap. Nimic. El articula sunete de neinteles in continuare cu “cineva”… de pe malul celalalt.

Iar daca frica noastra era infernala doar dintr-atat, imaginati-va cum s-a amplificat aceasta cand Dan a inceput sa se lupte cu noi si sa dea semne ca vrea sa se indrepte catre “locul” din care era pesemne chemat/atras. Mihai s-a repezit sa-l tina si Barbu a facut imediat schimb de loc cu mine, ca sa-l ajute. Dan avea o forta nefireasca si cei doi baieti care il flancau acum se straduiau din toate rasputerile sa-l tina ca sa nu cada in apa de sub noi. Continuam sa-i vorbim, sa-l strigam. Tot nimic. Am fost somata sa scot cordelina din rucsac si sa le-o dau ca sa-l lege. Nu stiu cum am putut fi atat de sprintena, sa tin si lanterna, sa desfac si franghia, dar le-am dat-o in doar cateva secunde.

Tot cam atunci corpul lui Dan se relaxa si deveni inert, asa cum ar fi fost normal pentru un om care dormea. Barbu si Mihai l-au legat oricum, de frica sa nu se repete episodul. Nu s-a mai repetat, din fericire. Insa tot restul noptii l-am petrecut terifiati si tacuti. Nu ne venea sa credem ceea ce se intamplase, iar cu cat ne gandeam mai mult cu atat realizam mai bine pericolul real in care fuseseram cu totii; mai ales Dan, care ar fi putut cadea in apa, in starea in care era, iar asta l-ar fi putut costa chiar viata.

Fantasmele noptii au revenit peste mine cu inca si mai multa forta, iar faptul ca am stat pana in zori la marginea grupului, chiar daca ma ancorasem cu bratul de Barbu, m-a tinut intr-o teama cumplita. Mi-am adus aminte de toate filmele si cartile de groaza, de balaurul cu sapte capete, de fantome pe care mi-am imaginat nu o data ca le-am vazut, de spiritele padurii, de rasii si viperele despre care-mi spusese mama ca populeaza Apusenii, de toti mortii pe care-i vazusem pana atunci etc. Am schimbat doar cand si cand cateva vorbe searbede cu Barbu si Mihai, doar cat sa ma asigur ca erau inca treji si ca nu sunt complet singura, in voia haului din jur, care abia astepta sa puna mana pe mine si sa ma infulece cu tot cu bocanci.

Dimineata eram toti vlaguiti, nedormiti si inca socati. Mai putin Dan care s-a trezit ghidus si odihnit, cu toate ca nu pricepea ce banc prost eram pe cale sa facem, de vreme ce s-a gasit legat cu cordelina atat de Mihai cat si de Barbu. Cand i-am povestit ce… i se intamplase, nu ne-a prea dat crezare. El nu-si amintea nimic pe cont propriu; nici macar vreun vis cu tatal lui. Nici nu stiu daca ne-a crezut vreodata cu adevarat, cu toate ca fetele noastre, de cate ori i-am relatat intamplarea, nu erau deloc amuzate. Pe tot restul excursiei, insa, Dan a fost intotdeauna verificat de unul dintre noi, de-a lungul noptii, ca sa ne asiguram ca este in regula…

Cheile Nerei

Ceva pluteste in aer zilele astea. Initial am crezut ca-i vreuna din starile ambigue in care-mi mai astern fiinta fara sa vreau. Ulterior, constatand ca marea majoritate a familiei, prietenilor, amicilor si chiar si a blogerilor pe care-i mai citesc parca sunt sorbiti de abisuri suspecte, am conchis ca trebuie sa fie “ceva” la modul general. Nu stiu… Poate o pozitionare dubioasa a astrelor, magnetisme iesite din norma, suctiuni energetice, presiuni barometrice, pierderi de calorii, orice… La fizica, am admis, nu ma pricep.

Acuma, din pricina acestei stari… s-o numesc de “inceput bleg de februarie”, cand parca dracu’ ma pune sa-mi numar banutii din salba… ma roade grija faptului ca pana la varsta asta trebuia sa fac urmatoarele: sa invat limba franceza, sa vizitez India si piramidele din Egipt, sa vad Parisul si aurora boreala, sa fac copii, sa invat sa cant la pian, sa particip in activitati de voluntariat, cu specializarea handicap si, Doamne, inca cate si mai cate, si nici macar atat de imposibile. Vreti sa stiti cate din toate astea am facut? Nu vreti. Stiu. De ce sa va intereseze pe voi? Oricum, si daca v-ar interesa, nu v-as spune pentru ca mi-ar fi jena.

Dar, basta. Ce sa ma roada grija lui ce n-am facut pana acum cand n-o sa fiu mai grozava nici de acum incolo? Sa mai zica cineva ca nu merita sa te maturizezi! Incepi sa-ti cunosti limitele… Totusi, cum ma gandeam la ce-o fi fost in mintea mea la 16-18 anisori, cand imi faceam eu planurile seculare, m-a palit o amintire din acea perioada. Asa ca o sa v-o povestesc. Si asa vad ca nu prea aveti chef de comentat – poate aveti chef de citit povesti. Va anunt ca este adevarata, mai putin numele proprii…

Copil fiind, cam pe la 10-11 ani, aveam o aversiune totala, dar totala rau, pentru baieti. O psihologie foarte simpla daca este sa ma gandesc ca tata o inselase pe mama, mama divortase si era la pamant cu nervii. Cum o iubeam pana la obsesie, l-am criticat pe tata tare mult (am facut totusi pace cu el mai tarziu), iar tot ce era de gen masculin – nu conta ca avea 11 ani si avea vocea ca si a mea, pitigaiata – si indraznea sa ma saboteze in vreun fel, lua un mare omor. Eram dealtfel supranumita Vlad Tepes, deoarece ii alergam cu …echerul pe toti baieteii care indrazneau sa-mi taie calea sau sa-mi spuna vreo tampenie. Au fost cativa care au indraznit sa ma numeasca cu voce tare “aragaz cu patru ochiuri”, “aschilambica” sau “scoaba” (da, purtam ochelari si eram si foarte slabanoaga) si cred ca si acum ma tin minte, mititeii. Cert este, specia masculina trebuia pedepsita! Si asta doar din cauza tatei… Am avut un mare renume in scoala generala. Si multe vanatai…….

Odata ajunsa in liceu insa… nu, nu, nu, nu va grabiti! Nu mi-ai picat baietii cu tronc – depasisem totusi faza infantilista de mai sus – ci pur si simplu nu aveam subiect de conversatie cu fetele. De-a lungul liceului am avut o singura prietena, fata. In rest, baieti. Trebuie sa mai fac o confesiune. Eu scriu mult, dar vorbesc putin, iar la varsta de atunci, vorbeam si mai putin si in niciun caz despre ceea ce consideram meschin – baieti, fuste, tovarasa profesoara, tanti Aglae etc. Cu baietii vorbeam despre subiecte pe care restul fetelor nici nu pareau sa le observe. Baietii imi pareau cu mult mai interesanti, cu conditia sa nu vrea… ceva de la mine. Mai de moda veche, mama m-a invatat ca baietii vor doar un lucru de la fete si ca acel lucru plange de te surzeste si poarta scutece pe care trebuie sa i le speli. Hm…….

Ultimele doua paragrafe erau menite sa va ajute sa intelegeti de ce m-am decis eu sa ma duc la munte cu un grupusor destul de mare, doar de baieti, in vacanta dintre clasa a xi-a si a xii-a. De fapt, doar patru dintre ei erau colegii si prietenii mei apropiati; doar trei au fost personaje in povestea pe care intentionez s-o spun; doar cu unul am ajuns la finalul excursiei (pe restul i-am consumat la cina…. Glumesc!); cu unul am ramas extrem de buna prietena; cu altul… etc.

Dealtfel, foarte multe lucruri s-au intamplat in acea excursie. Adevarul este ca a fost si foarte lunga – o luna si jumatate. A fost prima mea excursie cu cortul. Am coborat in pesteri. M-am lovit la cap si mi-am pierdut memoria pentru cateva minute – am simtit cea mai cumplita spaima uitandu-ma la rucsaci, trunchiuri de copaci si iarba, stiind ca ar trebui sa stiu ce sunt, dar nereusind sa imi aduc aminte…. (Asa am realizat eu ca sa-ti pierzi memoria nu trebuie ca este neaparat o placere… ca poate fi o panica cumplita!) Am fost la prima nunta din viata mea, chiar daca a unor complet necunoscuti. Am vazut un porc mistret calcat de autobuz. Nu m-am spalat la cap o luna intreaga. Am furat pentru prima oara: o sticla de lapte, in Timisoara – amanunt care imi aminteste si de faptul ca am fost infometata pentru multe zile, ceea ce nu mi se intamplase vreodata pana atunci. A! Si am fost convinsa, intr-o noapte, ca o sa ma calce vaca… ca n-o sa vada cortul si ca o sa calce peste noi. Totusi, nimic din toate acestea nu au neobisnuitul povestii catre care ma indrept.

Am inceput itinerariul la baza de sud a cheilor Nerei. Baietii au hotarat sa mergem in amonte deoarece urma sa bantuim si in zone mai de nord ale Apusenilor dupa ce gatam Nera. Am ajuns destul de tarziu. Tren, autobuz etc., nu ne-am aventurat sa intram in chei. Am tras pe dreapta pe proprietatea privata (o sura!) a cuiva– nu ca ne-ar fi interesat de repecursiuni pentru ca nici nu stiam ca exista – si ne-am hotarat sa purcedem la crapat de ziua. Ceea ce am si facut. Dinspre partea mea, gura cascata, ochii in transa hipnotica, un vis o nebunie… mai putin ca ma rupea rucsacul in doua si-mi si crescusera doua guguloaie dureroase pe clavicule. Incet-incet, insa, pe parcursul acelei prime zile, inconvenintele lipsei de civilizatie au inceput sa ma lucreze la psyche. Ca mersul “la baie” devenise o… lupta crancena pentru intimitate era una (umblam, tata, pana nu mai stiam nici cum sa ma intorc, de frica sa nu ma vada vreun muritor cum ma usurez in aer liber), dar alta era sa ma spal pe dinti cu apa din Nera (pentru ca baietii mi-au refuzat luxul de a irosi apa potabila pe igiena mea orala), in care, dealtfel, doua zile mai tarziu m-am spalat cu totul, ca multi altii. Dar nu, nu m-am vaietat pentru ca in imprimeul meu genetic la varsta aia era sa ma dau cu mult mai balena decat eram – adica mormoloc sef.

Bon. Trebuia sa mai specific ca inca din acea dimineata grupul original se separase, urmand sa ne reintalnim trei zile mai… la nord. Cei cu care ramasesem eu erau Barbu, Mihai si Dan. Dealtfel, noi patru eram un grup de nedespartit. Toti eram teribilisti, filosofi si buricele pamantului. Barbu era un mare crai, Mihai era un mare intelept, Dan era singurul cu putina ratiune in cap, iar eu eram bomboana pe coliva, evident.

Dupa niste ore bune de mers, drumul, pana atunci lat si incapator, deschis in toate directiile, se ingusta brusc intr-o punte scobita in piatra muntelui. Era taiata din stanca abia cat sa poata merge un om pe ea. Sub noi, in dreapta, se casca Nera, de-acuma destul de jos, repede si relativ infricosatoare. Sau asa imi parea mie atunci. Nu mi-a placut deloc peisajul, plus ca nu puteam vedea in zare unde se termina portiunea aceea, iar dupa cum slabise lumina, ziua nu mai avea multa vlaga in ea. Mai marii clanului, adica baietii, s-au sfatuit repejor – mergem sau asteptam pana dimineata? S-a hotarat “mergem”, cu toate ca Dan s-a opus; v-am zis ca el era singurul rational. In fine. Am fost instruita cum sa calc, unde sa nu ma uit si dupa ce eram numai buna, speriata ca vai mama mea, ne-am pornit.

Nu pot sa exprim spaima prin care am trecut, cum aveam impresia ca o sa se surpe fasia aia sub picioarele mele, cum o sa intinda Nera un tentacul lichid si-o sa ma traga in ea (nu stiu sa inot nici acum) etc. Am tacut malc, am mers cu atentie si mi-am tot spus “acum se termina”, “acum se termina”… Numai ca nu s-a terminat decat cu mult mai tarziu.

Fasia asta pe care mergeam se facea din cand in cand extrem de ingusta, abia daca puteai sa pui piciorul, cand distrusa cu totul. Uneori era surpata pe portiuni de un pas, doi, alteori, de un metru sau doi. In portiunile respective erau infipte in stanca niste cabluri de care sa te tii pana le depaseai. Migaloasa treaba. Rau de tot. Scoate ruscacul, paseaza-l, pune-l, fa asa, nu misca, tin’te bine, da-mi mana… Eu ma facusem mica, mica de tot. Iar cand ne-am mai si intalnit cu un grup care venea din sens invers, pe amarata aia de tesitura pe care abia imi incapeau mie picioarele, chiar ca n-am mai stiut cum sa ma lipesc mai tare de peretele stancii.

Baietii, si ei destul de ingrijorati, ca nu se mai termina aventura si ca incepuse sa se intunece de-a binelea, ii intrebara pe cei cu care ne-am intersectat cat mai este pana iese drumul din stanca. Ei au zis… jumatate de ora, nu mult – ceva de genul asta. Dan si Mihai se intrebau daca n-ar fi mai bine sa ne intoarcem, sa punem cortul si facem bucata asta pacatoasa pe lumina. Numai ca deja mersesem destul. Dupa spusele celor intrebati, ar fi luat mai putin timp sa ajungem la capat decat sa ne intoarcem. Dar, dupa cum stim cu totii, este bine sa nu ai incredere in simtul temporal al altora… sau in faptul ca specifica amanunte importante in context.

Am tinut directia, dar era clar ca nicunul nu mai era in largul lui. Ne-am scos lanternele, am tacut si am mers cu inca si mai multa greutate din pricina intunericului. Dupa ce ca eram catraniti, numai ce se casca in fata noastra o surpatura cu mult mai mare decat cele de pana atunci. Cred ca erau cativa metri buni si nici funia de otel nu parea sa fie pe toata bucata. Baietii faceau balet cu randul, schimband locurile ca sa vada despre ce-i vorba, Mihai spunea ca o sa ne trebuiasca cordelina ca sa trecem, Barbu spunea ca rucsacii nostri sunt prea grei si mari ca sa putem trece cu ei in spate, Dan nu mai stiu ce spunea. Eu imi inghitisem limba demult. Deci? Se intunecase cu totul, drumul inapoi era exclus, inainte imposibil. S-a votat innoptarea pe „poteca”!!! De parca aveam alta varianta…

Va urma…

A iubi – iubire (take 3)

I-a venit ceasul si lui. Capitolului asta. Culmea culmilor – sunt intr-o stare atat de paralela cu acest subiect, incat nici intalnirea la infinitul infinitului nu este posibila. Dar, cum am o tendinta din nastere catre lucrurile mai alambicate… de ce nu? De ce sa nu ma arunc eu in subiectul asta azi, cand starea mea are culoarea vantului turbat? Sa vad ce iese… sau poate imi ies ochii mie ca la melc, fara simfonia in cheia de broasca, interpretata angelic la frunza presata, plus posibilitatea de prelungiri lacrimale. Intotdeauna zic: ceva iese! Nu stiu daca bun sau rau, dar musai, obligatoriu si neaparat, orice actiune are si o reactiune. Dixit! Si cine vrea sa ma contrazica, n-are decat. Traim intr-o lume libera. Cica…

Deci, ramasesem la unde ni se duc iubirile. De parca ele au un set de picioare, sau 200 de seturi, si pot s-o ia la sanatoasa cand au ele chef. Si mai intrebam ce se intampla… “dupa”? Sa vedem.

Am stabilit in ultimul capitol cam cum ne indragostim. Putina divinitate, putina chimie neuronala, putin instinct primar. O simpla reteta alchimica, cu sau fara vrajitor la bagheta, si gata! Iata-ne cu limba scoasa, amorezati pana peste urechi, atarnadu-ne ca un scai de persoana iubita. Sorbindu-i toata vlaga, fiecare cuvant, fiecare respiratie si dandu-i-le in schimb pe ale noastre. Prin osmoza… sau ceva foarte similar. Pur si simplu incepem sa ne intrepatrundem pana ajungem intr-un soi de simbioza.

O entitate noua, cu doua capete – marea creatie a iubirii! Inimile bat intr-un singur glas, gandurile se articuleaza la unison, gesturile au suavitatea unui fulg… sub ceruri zburate doar de stoluri de cocori si nopti de moliciunea catifelei – viata este wow, wow, woooooow! Toate bune si frumoase si la genul superlativ, pana cand una din parti incepe sa se “inmoaie”. Pana cand una din parti incepe sa se… des-dragosteasca. (Ce pacat ca in roamaneste nu am echivalentul lui “falling out of love”, ca si opus a lui “falling in love”; cumva, in engleza are mai mult sens.)

Da’ de ce se des-dragosteste? Aceasta este intrebarea! Unde se piteste ea divinitatea sentimentului? Ce se intampla cu chimiile? Ce se intampla cu supravietuirea speciei? Daca este sa spicuiesc din psihologie, odata atins scopul perpetuarii speciei, sau echivalentul lui (nu-l pronunt, din pudoare – o sa va explic alta data de unde mi se mai trage si asta) interesul scade subit, mai ales cand nu reuseste sa migreze spre lacasul memoriei de lunga durata. Si chiar daca reuseste sa migreze pana acolo, de cele mai multe ori nu reuseste sa stea mult – il trage ata catre noi orizonturi ce se cer cu insistenta feromonica cucerite. Daca lunec subtil din psiholgie in taramul neurostiintei, rezulta ca niste chimicale inceteaza sa se mai produca, scurt pe doi, iar fara reactiile necesare, iubirea se dizolva si este… excretata prin piele, dimpreuna cu celelalte reziduuri corporale. In partea de divin nu ma bag, ca acolo nu stiu ce se intampla. Am inteles cam de unde vine iubirea, ca si veleitate divina, cum vrem noi s-o replicam pe Terra, dar nu pricep ce se intampla dupa aceea… Am replicat-o, ok. Si acuma? Trebuie musai s-o mai replicam… o data, de doua, de sapte ori, in ideea de a ne familiariza foarte tare cu divinul?

Totusi, ce-mi tulbura mie directia nu este ca iubirea dispare, ci ca nu dispare in ambele parti in acelasi timp. Ca daca ne indragostim in pasi de tango, perfect coordinati, de parca ne-a lovit strechea fix in acelasi moment, de ce nu ne si des-dragostim in acelasi timp? De ce, frate???? Si ce este inca si mai greu de inteles este de ce, cand bine vezi – mare cat o zi de post, in oracolul din Delphi, in zatul cafelei si in semnele de circulatie – ca perechea nu te mai iubeste, tu continui sa o iubesti. Asta este cea mai mare nenorocire a iubirii – ca intr-una din parti moare natural si ca in cealalta moare prin… euthanasie, dupa chinuri lungi si grele.

Dupa cum puteti intui din tafna subterana, eu fac parte din cei cu euthanasia… Nu pot vorbi din punctul de vedere al celorlalti, ca nu-l cunosc. Nici sentimentele adiacente. Nu stiu cum este, de pilda, sa fii in papucii lor si sa te uiti la fiinta pe care ai iubit-o odata cu pasiune si sa realizezi ca n-o mai iubesti. Nu stiu cum se traduce sentimentul asta in sufletul lor. Tristete, fericire, nepasare? Habar nu am. Deasemeni, nu stiu cum este sa te indragostesti de cineva… cand esti deja indragostit de alt…cineva. Multi sustin ca pot iubi mai multi parteneri cu aceiasi intensitate, in acelasi timp. Asta chiar nu pricep cum devine… poate ca indivizii de genul asta seamana cu Ama (sper ca o stiti pe Ama).

Ce stiu eu bine, bine de tot este cat de cumplit este sa ramai spanzurat intr-o iubire in care “obiectul” ei a disparut. Cum este sa ramai cu iubirea pentru celalalt in sistem, in timp ce acest “celalalt” este undeva in galaxia cea mai indepartata a altui univers din care nu se mai poate intoarce in timpul tau real vreodata. Stiu cum este sa tii, pana ti se topesc degetele cu totul, lumanarea acestei iubiri letragice care parca refuza sa moara, tragand de viata ei de parca ar fi om si care in, ultima instanta, nu moare fara sa ia cu ea halci mari din tine. Asta stiu.

In concluzie, iubirile nu se duc “undeva”. Ele ies din actualitate/intensiate si sunt impinse, mai curand sau mai tarziu, spre extremitati ale creierului care se ocupa cu incartiruirea amintirilor. Nu stiu pentru cat timp raman la noi in cap. Poate pentru totdeauna? Si poate chiar si pentru cei care de des-dragostesc pe cale naturala. Iar descompunerea, uneori lamentabila, a celor care raman indragostiti de o stafie are de a face cu imposibilitatea lor de a reinvata sa fie singuri. Nu-i deloc greu de inteles de ce, odata ispitit cu sublimul contopirii totale cu un altul, ramai infirm sufleteste cand te trezesti din nou singur. Plus ca singuratatea de “dupa” parca taraste dupa ea si atributul “eterna”…

Si stiti care-i partea si mai ciudata? Pana la urma, canonit ca vai de tine, iti casapesti iubirea. Poate mai ramai in firea ta, poate nu. Si poate te indragostesti din nou, intre timp. Totusi, trec ani de zile peste tine si tot te mai trezesti uneori cu un urias gol in tine. Iar acest vid care te soarbe nu este dorul pentru acel om pe care l-ai iubit odata – pentru ca intr-un final apoteotic chiar reusesti sa nu-l mai iubesti – ci este dorul de acea iubire. Intelegeti voi dileala? Ti se face dor de propria ta iubire. Nu de cum ai fost iubit, ci de cum ai iubit…

Romania pitoreasca

M-am invartit pe bloguri azi. (Nu, n-am avut nimic mai bun de facut. Nu, nu ma invidiati! Sunt somera. Neplatita. Pam-pam…) Mi-a nazarit pe unul in mod special; dar nu pe blog in sine, ci pe un post al lui. Si nici pe post, ci pe o anume nuanta. Blogul este chiar al lui Aghiutza – asa cum l-a lasat natura, adica in nud – lansat de doar cateva zile in blog-o-sfera; …motiv pentru care ma simt oleaca cu musca pe caciula (va rog, retineti musca, voi reveni la ea).

Asadar, ma gandesc ca daca ii fac putina reclama n-o sa ma besteleasca la un moment dat, de-o fi sa devina stringent, pentru ca si-a facut blog………. la sugestia mea nevinovata. Plus ca proprietarul lui Aghi mi-a promis o desfatare culinara pe care nu vreau s-o ratez din cauza unor resentimente nemeritate. Vorba este, eu stiu… nimic! Cum sa sfatuiesc eu pe cineva de bine, cand nu stiu nici ce-i bine pentru mine? Si cu asta imi inchid abrupt argumentatia.

Totusi, ca nu stiu nimic e una, dar sa nu zica cineva ca nu sunt eficienta si o buna ochitoare! Dintr-un singur foc mi-am gasit si inspiratie, imi fac si post si-i dau si lui Aghi un pic de suport, ca asa fac prietenii de blog. Daca imi si dadeam sa mananc cu ocazia asta, ar fi fost chiar si mai si, dar am invatat sa ma multumesc cu mai putin…… a mancare. M-am hotarat sa particip efectiv la miscarea ecologica prin consumul redus de vegetatie si fauna. Mai urmeaza sa reduc numarul de dusuri si sa imbratisez ciclismul pentru restul vietii. Long live planet Earth! And I’ll get real skinny… and possibly stinky, but fit.

Bon. Mai departe. Postul lui Aghi. Nu mai stiu cum il cheama. Ceva cu vinuri. Nu ma duc acum sa ma uit ca-mi fuge muza. Si asa e tafnoasa azi. Textul este foarte misto dupa parea mea. Are umor, e subtil si surprinde. Nu vreau sa tradez prea mult din el, ca poate o sa vreti sa-l cititi, dar o sa va spun ca in continutul lui coexista, cu restul personajelor si peisajelor, o musca. Da, asta-i musca la care ziceam ca revin. Deja, cred ca neamul mustelor este alertat la maximum, roind prin transeele netului, benoclandu-se cu ochii lor supradimensionati la postul lui Aghi si al meu, incercand sa priceapa de unde atata atentie concentrata asupra lor. Nu care cumva le-om pune la cale o mare exterminare? Sau oare au devenit deitati si cam este cazul sa se umfle in pene? Ma rog, aripi.

Musca asta – cu toate ca nu in jurul ei vreau eu sa “roiesc”, dar o gasesc comica in context – trece printr-un avatar. De fapt este vorba de un dublu “avatar”, dar, cum ziceam, luati de cititi voi. In cararile ei prin poveste, numai ce da la un moment dat peste niste gropi si balti noroioase pe strada… atat de accesibile si familiare romanului cu sau fara veleitati rutiere. Si am avut de-odata o mare revelatie (cu toate ca am mai avut-o). Toate “romanismele” astea hilare, oricat ar fi ele de agasante cand te iau de gulerul hainei chiar pe tine, sunt exact ceea ce detrermina si perpetueaza pitorescul romanilor si Romaniei! Iar fara toate aceste “defecte”, de constitutie si substrat, incepand de la caverne in strazi, in care-ti frangi masina, daca nu chiar si gatul, sau “tanti Aglae”, careia nu-i scapa vreo intrare sau iesire din bloc si care musai are si vocea foarte pitigaiata, si terminand cu mitocanismul (in forma asta, ca sa impllice un curent… politic!) general valabil de la parlament (fara a omite enormitatea debordanta a variatiunilor dintre limitele notate), romanii nu ar mai avea niciun schepsis. Fara toate aceste condimentari, romanii ar fi terni si plicticosi…. Si foarte plictisiti.

Sa mai spun ca nici textele lor literare nu s-ar bucura de inegalabilul adaos comic venit tocmai din aceste “romanisme”?? Se subintelege. Sa luam exemplul unuia care nu se poate bucura de aceste subterfugii. Pe mine. Sa presupunem ca dau si eu sa scriu un text. In afara de a ma agata cu toate puterile de natura umana, pe care s-o infloresc la infinit, ca sa scot niste umor din ea, altceva, extern, nu prea am. Pe sosele de pe aici rar daca dai de-o groapa. Cel mult te hurducane un pic, dar nu pana la punctul de a-ti amputa limba… si nici nu intri cu masina in ea pana la oglinda retrovizoare, urmad sa astepti excavatorul si toate canalele de televiziune. Daca, dintr-o intmaplare vecina cu remarcarea unui OZN, apare vreo groapa in trotuar, brusc se ridica in jurul ei patru pancarde care-ti ajung pana la sold, intr-o culoare strigatoare, mai-mai sa te ia la palme. N-ai nicio sansa sa-ti rupi tocurile sau fiinta pe care ti-o plimbi pe ele. Si as putea continua cu lista pana poimaine. Prin locurile astea lipseste cu desavrasire sarea si piperul din peisaj (si nu numai)! Daca te chinui extrem de mult si esti carcotas din fire, poftim, poti gasi un inconvenient optic in taietura boschetilor in forma de caprioara care nu cadreaza cu cladirile inconjuratoare, toate moderniste si cu pereti de sticla. Cum dracului sa te distrezi din asta? Distractia toata este la romani, care vorba ceea n-au nici linii demarcante pe strazi. Nu stii naibii pe unde conduci – pe o banda, pe doua, pe contrasens?

Totusi, ca romanii au parte de nuante hilare in literatura de orice fel, este doar un aspect insignifiant. Ei, in ultima instanta, se distreza destul de copios pe baza a tot ce se ramifica din propriile lor “defecte”. Da, nu zic – se si vaieta o gramada. Tocmai din aceste inconveniente, mai ales cand ii loveste in plina fata, pe namancate si fara diazepam. Dar ce-ar face ei fara aceasta vesnica resursa de plangeri si ironie? Cat de interesanta ar mai fi viata lor de-ar fi sa nu mai contina nimic din toate acestea? Nu s-ar plictisi ei din cale afara, lipsiti de epopeea zilnica prin care trec? Si despre ce ar mai vorbi???

Nu stiu cum toti romanii o duc rau, au conditii execrabile, n-au bani, dar cu toate astea este un hai pe ei de zici ca nu-i adevarat. Cum naiba? Si de ce se inghesuie toti sa-mi spuna cat de groaznic este acolo si sa nu ma puna dracu’ (nu tu, Aghi) sa ma intorc? Ca doar am trait si eu acolo si am gustat din toate delicatesele traditionale. Si eu am ramas cu samponul in cap in miezul noptii, intrebandu-ma daca n-as putea sa extrag destula apa din rezervorul de la wc ca sa ma limpezesc. Si mie mi-au inghetat aburii respiratiei in turturi la nas, pe timp de iarna, in case de oameni, si nu in cotete de gaini. Si eu am crezut in nenumarate randuri ca fac apoplexie in fata vreunei vanzatoare cu mintea sterapa si mi-am blestemat soarta in fata pestilentiosului si aberantului sistem care ne oranduieste debilitant. Dar asta nu inseamna ca nu mi-a fost si bine… asa cum va este si voua, din cand in cand. Mai, voi vreti sa nu ma distrez si eu… hmmmmm?

Dar, pana mi se aleg mie cararile si capat viza de Romania (ha!), o sa ma chinui cu lipsa totala de amuzament domestic, aprovizionandu-ma doar de la voi. Tineti-ma la curent cu gogomaniile! Nici nu trebuie sa le infloriti. Prezentati-mi-le in starea lor bruta.

PS Asemanarile cu realitatea sunt pure si intamplatoare. Dar eu mai si fabulez. Mai ales cand imi aleg drept capitan de bord o musca beata.

A iubi – iubire (take 2)

Am iubit. Acut. Obsesiv. Inconstient. Asa cum se iubeste uneori.

Nu cunosteam fizionomia, anatomia si fiziologia iubirii cand m-am indragostit. Va jur ca s-a intamplat intr-o secunda. Maxim doua. A fost ca un soc electric – chiar daca suna a cliseu. Asa ceva am mai simtit in viata asta doar in urma stoparii unei medicatii si cand mi-am bagat degetele in firele expuse ale unei prize.

Am revenit cu gandul de nenumarate ori la acel moment crucial, la constientizarea instantanee ca ceva uimitor mi s-a intamplat din senin, fara avertizare, fara anestezie, fara optiune. Este aproape imposibil intr-o astfel de situatie sa nu crezi ca esti personajul principal intr-o “prestidigitatie” supranaturala. Chiar de as fi avut la acea vreme cunostintele pe care le am acum despre mecanismul neuronal al iubirii, tot mi-ar fi fost greu sa nu cred ca ceva de natura divina ne-a ales, pe mine si pe “el”, sa fim impreuna. Ba mai mult, ca am fost “alesi” din vremuri imemoriale – ca am fost meniti dintotdeauna sa fim impreuna, ca suntem jumatatea sublima a celuilalt.

Pe acest baiat il cunosteam deja de cateva luni bune. Nu percepeam o atractie fara precedent. Nu aveam nici mari inclinatii romantice. Dealtfel, mai fusesem indragostita anterior. Sau asa credeam eu ca se chema senzatia pe care o incercasem. Nu fusesem impresionata. Nu regasisem inefabilul pe care il intuisem in “Adam si Eva” al lui Rebreanu, spre exemplu. Si apoi, eram chitita oricum sa nu ma indragostesc “nebuneste” vreodata…

Pana in acea zi cu… cliseul. O zi banala de primavara. Chiul in parc, cu colegii. Nu stiu cum, ce mana stangace si oarba ne-a asezat unul in proximitatea celuilalt, apoi capul lui pe picoarele mele, apoi eu citindu-i dintr-o carte. Nu-mi aduc aminte cate pagini citisem, si nici ce anume, cand m-a lovit leuca providentiala, dar imi aduc aminte ca n-am mai avut voce si nici aer pentru cateva secunde. El deja dormea.

De aici, pana la celulele care-si ieseau din matca de cate ori il vedeam, sau doar intuiam venind, pana la imposibilitatea plamanilor sa se satureze cu aer, pana la repozitionarea inimii in regiunea gatului si acele batai ale ei care-mi surzeau urechile la orice strigat caraghios al ratiunii, pana la amnezia totala a orice altceva care nu se reflecta in mine prin “el”, pana la disperarea cu care-l tineam in brate imaginandu-mi ca o siameza alipire, eterna, trebuie neaparat sa fie cu putinta, si pana la placerea infinita cu care ma recunosteam in necesitatea fiecarui gest al lui, a trecut nu foarte multa vreme. Si a trecut ca o avalansa, ca un cutremur, ca un fenomen natural care preschimba fata pamantului in numai cateva minute. Nimic din mine nu a ramas neschimbat. Absolut totul a recapatat o alta valoare – lumea in jurul meu s-a reasezat ca o matca in care incapeam absolut perfect, ca un caus caruia ii fusesem calculata sa ma potrivesc din nastere. Si asta doar pentru ca se inventase “el” in aceasta lume.

Am iubit. Cu sufletul. Cu trupul. Cu intreaga memorie – a mea si a tuturor oamenilor. Asa cum se iubeste uneori.

Putin stiam pe atunci de instinctul de autoconservare, de nevoia mea ancestrala de a-mi asigura perpetuarea in dimensiunea timpului cosmic, de faptul ca la nivele discrete cautam un partener viabil si perfect cu care sa-mi divizez celulele intr-un urmas. Astfel, cand din iubirea carnala sareau scantei magice, cand din atingeri erotice se porneau furtuni de fluturi sau alte zburatoare diafane si efemere, cand imposibilitatea de satiere a sufletului cersea cu obstinenta vesnicia momentului prin extaze ale trupului repetate pana la consupmtie totala, mintea mea nu se gandea la faptul ca implinesc o banala programare biologica. Mintea mea era convinsa ca gasisem raiul pe pamant – si ma agatam de el cu toate terminatiunile nervoase legate la vreun simt, cu toata epiderma, cu mainile, cu gura si cuvintele, cu toata determinarea de a-mi asigura permanenta acelui miracol in care ma simteam implinita. Mintea mea se desfata, imbibata in acesata stare de fericire, care cu siguranta trebuie ca imi amintea la un anumit nivel de iubirea divina si de confortul ei pe care tindem sa-l duplicam cand suntem aici, pe pamant.

Bazat pe aparenta exactitate cu care sunt toate cele planuite in macro si micro cosmul nostru, se pare ca cine a legat aceste doua directii ale omului a facut-o cu buna stiinta. Pentru a ne da iluzia ca suntem creatori de viata prin iubire – si doar prin ea; ca suntem in ultima instanta zei, sau macar cu posibilitatea de a aspira la acest statut sau la imediata lui vecinatate. Doar in felul asta agonia noastra pe acest pamant devine justificata – implinidu-ne, din instinct, prin creatie, care tine prin excelenta de divinitate. Ne perpetuam specia in acelasi timp in care invatam miracolul iubirii pamantesti pentru a o recunoaste pe cea de dupa – iubirea divina – catre care tindem cumva magnetic. St. Augustine spunea ca “greutatea este pentru corp ceea ce iubirea este pentru suflet”. O forma de atractie universala, un sine qua non al omului. Alt ganditor, St. Thomas, spunea ca “toate corpurile tind catre un loc al lor, natural, in univers”, chiar daca le excludea pe cele cu capacitate cognitiva – respectiv oamenii. Mai tarziu, Dante, in “Divina Comedia” aplica aceasta lege cosmica, de a-si gasi “locul” lor natural, si oamenilor. Iar acest loc al lor este, in viziunea lui, in iubirea divina – catre asta tindem noi, ca si corpuri spirituale. Dante o numea “gravitatie spirituala”, iar in cazul lui “lumina divina” se rasfrangea in iubirea lui pentru Beatrice, o pamanteana – “obiectul” catre care el gravita.

Cum era, asadar, sa nu ma simt un supraom cand m-am indragostit? Cum sa cred ca sunt un simplu om care urmeaza o poteca existentialista, cand din haosul fiintei mele mi s-au regrupat toate celulele doar pentru a implini o microcosmogonie – o familie, un copil, un nou ciclu care cerea sa se implineasca chiar din carnea mea? Doar asa viata mea isi gasea un scop. Prin aceasta iubire care parea sa ma scoata din limitata conditie de om. Nu-mi pasa ca “reinventam roata” pentru a infinita oara, ca mii si milioane de oameni simtisera aceaisi epuizare si beatitudine a simturilor inaintea mea. Mie-mi parea ca eu si jumatatea mea eram unici si ca vom fi impreuna pana la sfarsitul cel mai de pe urma al timpurilor. Mi se parea ca suntem eroii lui Eliade in “Nunta-n cer”. Sufeream de aroganta indragostitului…

Dar, iubirea este ca un organism. Se naste dintr-o nimica toata, se hraneste si creste uriasa din aceasta iluzie a apartenentei vesnice, dupa care incepe sa intre intr-un stadiu extrem de instabil, sfrasind, cel mai adesea, prin a muri.

Psihologii impart iubirea romantica in trei faze: dorinta, atractie si atasament. Dorinta ne “expune” unul altuia, atractia asigura posibilitatea de a ne concentra asupra procrearii, iar atasamentul asigura toleranta reciproca a celor doi parteneri pentru a creste un copil. Dintre aceste trei faze, singura care isi are “locul” intr-o regiune a creierului responsabila cu stocarea pe lunga durata este atasamentul. Primele doua, cu locatia specificata in prima mea “dizertatie”, in zone ale creierului responsabile cu imediata obtinere a placerii, nu fac altceva decat, in termeni prozaici, a ne asigura perpetuarea speciei, prin exacerbarea acestui sentiment pana la sublimarea lui cu diviniul. De aici se prea poate sa intelegem ca cel mai important este sa procream copilul si nu sa-l si crestem in tandem. Si asta cu siguranta pentru ca daca a putea face un copil nu este posibil fara doi parinti, a-l creste, este. Se vede de la o posta unde pica accentul ancestral, iar unde “pica”… nu este locul pe care mi-ar placea mie sa-l vad – acela in care s-a petrecut alchimia predestinarii intalnirii a doi pamanteni, care au fost inventati, idilic si idealistic, unul pentru celalalt.

O sa credeti ca mi-am naruit singura ipoteza de la inceputul acestei incursiuni… Dar, nu! Chiar daca pretuiesc foarte mult stiintele de toate felurile, care ne explica in detaliu atomii si legaturile dintre ei si galaxia vecina, sunt si o adepta a misticismului, care implica o dimensiune dincolo de manunchiul nostru de carne si oase, si nu o sa ma dezic de la faptul ca iubirea este o manifestare divina, in pura ei esenta. Tocmai bazat pe acest fapt, am conchis, cu ajutorul marilor ganditori mentionati mai sus, fie si numai in teorie, de unde se naste in noi necesitatea de a iubi, “de unde vine” ea. De acuma sper sa-mi gasesc resursele sa stabilesc de ce moare iubirea sau unde se duce, cand nu ramane orientata in directia vesniciei insinuate la inceputurile ei; ceva trebuie sa se intample cu ea – conform teoriei ca nimic nu se pierde, totul se transforma. Iar de aici si pana la de ce, cand dispare iubirea, si mai ales cand dispare unilateral, cel care ramane atarnat de ciotul ei mutilat se farama, nu poate fi mai mult de inca un pas. Pana atunci insa…

Am iubit. Nebuneste. Intens. Inefabil. Asa cum se iubeste uneori.
Amin.

„Prietenul la nevoie te cunoaste”

Photobucket

(citat si colaj de la MW)

Gary. Este un prieten al meu. Australian de origine, este calm si bine-dispus in permanenta (ma si intreb uneori ce-o manca de nu-l scoate nimic din sarite). Este un barbat insurat, cu copii. Sotia, insa, este foarte bolnava si locuieste in alta tara.

Ca orice barbat in firea lui, are reverii erotice cam cu jumatate din femeile pe care le intalneste (cred ca a avut vreo doua si jumatate chiar si cu mine – ultima jumatate nu s-a terminat pentru ca l-am trezit eu din visare). Acum vreo trei ani a pus ochii pe o vecina de bloc. O femeie divortata, cu un copil. Donna.

De cand o stiu o vad cum isi lasa bagajele – sacose, cutii, bucati de mobila si alte marafeturi – la intrarea in bloc, isi parcheaza masina si se apuca sa-si care toate cele, bucata cu bucata, in cateva drumuri. Cert este ca pana acum nu cred ca a ratat vreun barbat care sa se fi nimerit pe afara si care sa nu se fi oferit s-o ajute la carat. De multe ori ma gandeam ca unii o vedeau pe geam si ieseau din casa doar ca sa se “nimereasca” gata de ajutor, ca prea apareau din senin, proaspeti si zambitori. (Barbatii sunt foarte simpatici cand au un scop bine determinat – parerea mea. Cat despre Donna, nu inteleg de ce nu-si cumpara un carucior – uneori se intampla sa n-o ajute cineva… si este cam silfida de fel.)

Gary, evident, a ajutat-o si el in nenumarate randuri. Donna i-a picat cu tronc de la prima runda de sacose. Aparent, Donna, dupa cateva serii de bagaje carate cu muschi de otel de Gary, a dorit sa se revanseze si l-a invitat la ea, pentru o cafea sau un pahar de vin; nu mai tin minte. Ulterior, cu sperante crescute exponential din cauza reveriilor mai sus mentionate, Gary a inceput sa apara si neinvitat, cu cate o sticla de vin la usa sau o invitatie la terasa, mi-a marturisit. Nu am dovezi in nicio directie, dar tind sa cred ca nu s-a intampalt nimic pasional, de vreme ce continua, cu ochi galesi, sa-mi vorbeasca despre ea de cate ori ma prinde.

Aseara se prezinta Gary la usa mea, cu o sticla de vin si ma intreaba daca am timp sa bem un pahar. Da, si la mine vine neinvitat. Si nu, n-aveam nicun chef, dar politetile o sa ma omoare intr-o zi. Dealtfel, este un tip foarte haios, cu un bun simt al umorului, numai ca aseara chiar n-aveam chef de vin. Poate de vodca…

Din una in alta, ajungem – evident! – la Donna. Nu stiu care-i treaba cu Donna. Nu am apucat sa schimb prea multe vorbe cu ea, nu am citit despre ea niciun articol denigrant in publicatiile orasului, nu am vazut-o luata din fata blocului cu catuse la maini sau asaltata de paparazzi. Inteleg de la Gary ca este o femeie inteligenta, foarte placuta si ca este inca singura. Nu stiu cum stie el atat de bine, dar in fine, nu-mi bat capul sa-l contrazic. Omul insa are de-acuma o fixatie cu femeia asta. Oricat ar fi ea de minunata, nu pot sa pricep cu mintea cum, dupa atatea incercari esuate, el inca mai spera.

Nu stiu daca aseara mi se urcase vreun alcool la cap, sau pur si simplu m-a pleznit o sinceritate debordanta, dar m-am infipt in el. I-am explicat, cartezian, cate si care sunt motivele pentru care ar cam trebui sa renunte la “lupta”. Mi-am impodobit punctele cu argumente infalibile si sublinieri apasate. I-am facut chiar si o schita, virtuala, cu mainile in aer. “Asa” si “asa”, uite! Da’ si el capos – la fiecare punct al meu, el venea cu trei contrapuncte. Deja imi venea sa-l zgudui. Sper final, ca l-am vazut ca era distrus iar mie imi obosise dialectica creieului, i-am adus argumentul ultim: este lesbiana si basta! Asta parca l-a mai linistit.

Gary a plecat de la mine alt om. Acuma nu stiu daca o sa mai vina vreodata. Azi am remuscari. Sper totusi ca am scapat-o pe Donna de insistentele lui. Chiar daca nu o cunosc. Si o sa-i dau si caruciorul meu de cumparaturi cand ma mut!

(ps T, m-am conformat!)

  • Blog Stats

    • 55,414 hits
  • Calendar

    • Iulie 2017
      L M M M V S D
      « Iul    
       12
      3456789
      10111213141516
      17181920212223
      24252627282930
      31  
  • Caută