„I am human; nothing human is alien to me” – Terentius

“Hurt people hurt people.”
I heard this in a movie, a tad over a life ago
Remembered it just now, so lame, with this full moon
So poorly fitting into a nearsighted eye
Its cross-like spills, the horizontal one perfectly aligned
The vertical, always slightly slanted to the left
On the bottom, slightly longer
Slightly sad.

Oh, dear,
How many times you told me to give up melancholy
To crawl and cradle myself into the happy bent of bare instants
No past, no future?
Countless, I know.
No need to remind me
No need to pour the words again and again
No need to hyphenate your name to mine.
They’ll never make a whole.

I didn’t get it right away, you know
No punctuation
Which the adjective, which the verb
Only the universal noun, the people.
The mind then lingered, on its own
To grasp the trick, to come to peace with meaning
Gobbled it down before I could ignore it
And carry on… my bliss.

Lately, I filled my head with poetry
The kind of those regretful for not having done this or that
For getting old, for letting love slip by
Not biting into the velvety, ripe “peach” of life
Not risking an un-removable stain of fruit
Onto the collar of their immaculate shirts
Or a faint prickle on their once-plump lips.
But is it so?
Is it that they didn’t take a chance before their skin gave in
Or is it that the chance never came near ideal?

I know you’ll laugh
And “rest your case”
But I will tell you that I, too
Cringed at the lack of touch, and years subtly merged into decades
And irreversibility
And all that jazz
Yet I did take that “chance” although it pained.
You hurt
Hurt me
I did and do the same.

si nuca peretelui asta:

Anunțuri

cu o falca-n cer si una-n asfalt

Nu stiu de ce

Este inpropriu si incorrect

Nu se asorteaza cu vremea si nici cu lungime fustelor zilele astea

Dar nici ca mai conteaza acum.

Mi-au sclipit ochii in toate culorile azi

Si m-am gandit la timp

Iar ultimele luni

Un an

Mai bine

Nu am stiut deosebi ieri-ul de azi

Maine-le fiind in permanenta frustrat.

Of.

Cuvintele scurte intelese si nesubliniate cu rosu

Imi aduc aminte de casa

De vremea in care scriam cu creionul pe maculator

Desenam cu carbunele pe pereti

Cate vise mi s-au indeplinit

Cate au murit

Cate nici n-au vazut lumina gandului.

Iar ma simt uriasa

Strivita intre sus si jos

Atat de aproape de amandoua

Fara loc de intors.

Si vin aici la lacasul ascuns al mintii mici din alta emisfera

Sa-mi indrept cuta dintre sprancene

Sa ma prefac in pasarea maiastra

Si pe urma intr-un fum

Sau un punct.

Repet

Nu stiu de ce

N-am stiut niciodata

Si nici n-o sa stiu

Stiu

Dar o sa continui sa intreb pe altii

Sa le iscodesc mintile

Pana gasesc imaginea in oglina

Rasturnata erotic pe canapeaua lenesa din sufragerie

Langa care sa ma asez

La o cana de ceai

Sa compar circumvolutiunile

Conversatiile in surdina

Pulsul de la mana stanga pe venele albastrii

Prin care curge o viata

La fel ca a mea.

Am basmul in cap

Cu muma padurii alergandu-ma prin padurea de fier

Mi-am pierdut pieptenele la un joc de noroc

Si casa si jumatate de viata

Pe putin

Ruleta ruseasca nu ma incanta

Nu vorbesc limba cu toate ca stiu alfabetul

Si sa numar pe degete.

intre dimensiuni

Peste denivelarile astea de timp

Iti treci degetele in nestire

Dindaratul lor secundele lucesc albastrui

Iar mie-mi sta respiratia de teama

Ca spatiul si timpul totuna.

Totuna imi spui

Nu te ingriji tu de mersul lucrurilor

Mai bine asculta cum cresc distantele

Intre cuvintele mele si intelesurile tale

Pe marginea orei nu mai avem loc

Amandoi

Iar degetele ti se opresc intr-o curbura

Poate a unui minut din trecut

Iar eu privesc incremenita

Tranzitia intre spatiu si timp.

tanti aglae

La multi ani!… dupa chinezi….

cere si ti se va da

Hai, tine-ma de mana,
Sa impartim acesta respiratie banala pe jumatate
Si acest puls sarat,
Aceasta umbra a lunii tesite
Sa pice peste amandoi
Ca un vis inceput in capul meu
Si terminat intr-al tau;
Canta-mi in aceasta ureche surda
Fericirea
Deseneaza-mi pe nisip inceputul si sfarsitul
Si umplutura –
O spirala infinita
Pe care ma incolacesc,
Tinandu-te de mana
.
.
.

Jumatatea plina a paharului, plus idee

Nu stiu cum, dar parca Valentin asta a ramas plutind peste capetele unora. Poate si peste al meu, poftim. Dar nu la modul negativ, ci dimpotriva.

Ma tot gandeam eu zilele astea la biata populatie neindragostita si cum trebuie ea ca se simte pe data de 14 februarie. Cum precizam de curand pe alt blog, parca ziua asta a fost inventata mai mult ca sa ii faca pe neindragostiti si mai napastuiti decat sunt deja si nu pentru a-i face pe indragostiti mai fericiti. Caci, vorba ceea, ei deja sunt in sfere inalte si maxime de fericire. Ma rog, functie de cat de mutual este sentimentul iubirii intre parteneri.

Deci, de ce trebuie tocmai ei gratulati si ridicati in slavi, atarnati de baloane cu heliu si inimi uriase, cu ciocolata iesindu-le prin toti porii si pe la colturile gurii, ametiti de mirosul trandafirilor si epuizati erotic? De ce trebuie ei sa bantuie strazile tinandu-se de maini, de ce urla televiziunile, de ce trebuie cei de pe partea celalata a baricadelor sa vada rosu in fata ochilor de la atatea inimioare stilizate pe care ei nu le… merita?

Ah! Stiu. Pentru ca iubirea este un sentiment atat de nobil incat trebuie incurajat? Dar, stai, iubirea nu-i doar romantica. E plina omenirea de iubire pentru altii – mama, tata, copiii, bunicii, catelul, vecina de la doi, farmacista etc. Sa fi fost o gaselnita politico-religioasa? Adicatelea, ne premiaza sistemul pentru ca ne indragostim, pentru ca asa ne casatorim, facem copii si construim/promovam celula societatii??? Iar “ceilalti” trebuiesc pusi, in consecinta, la colt? Pentru ca duc societatea de rapa? Sau de ce? Ca doar nu-i vina lor ca nu sunt indragostiti – casatoriti, sau macar intr-o relatie? Caci ei ar vrea, mititeii… o buna parte din ei, oricum.

[Ma rog, eu am multe nemultumiri la adresa “sistemului”, dar n-o sa insist nici macar asupra acesteia… deoarece importa prea putin in context. Am vrut doar sa stiti ca eu si sistemul suntem la cutite.]

In urma acestei scurte introspectii am conchis: ce pacat ca nu s-a gandit nimeni pana acum sa inventeze si “ziua neindragostitilor”! O intreaga industrie s-ar fi nascut – pentru ca sunt cel putin la fel de multi neindragostiti, daca nu mai multi – chiar daca ar fi fost probabil sabotata la greu de “sistem”. In afara de asta, neindragostitii ar fi avut si ei parte de la fel de multa atentie si pompa intr-o zi din an. Lucru care imi pare mai mult decat echitabil, data fiind inegalitatea apriorica dintre cei cu bataia de inima rapida si cei cu ea terna. Dealtfel, merita si ei sa fie batuti prieteneste pe umar – pana la coada este mai greu sa fii solo decat duo… cu toate ca aici incap rezerve.

S-ar fi putut face felicitari cu “Ma iubesc pe mine insa(u)mi din tot sufletul, pentr ca sunt asa si pe dincolo si de cate ori ma vad (in oglinda) ma umplu de bucurie”. Sau: “Nimeni nu ma iubeste si sunt fericit/a pentru ca nimeni nu-mi poate da la fluierele picioarelor cu cizmele de cowboy, nimeni nu ma poate dezamagi, nimeni nu ma poate face sa plang etc samd”

S-ar fi putut pune pe piata aranjamente florale, cutii cu ciocolata, tricouri, sosete, bentite cu elicie si alte matrapazlacuri cu inimi albe, sau rosii, dar taiate cu un X, si cu inscrisul “ma iubesc!!!” Se puteau face rezervari la restaurante pentru unul, cu meniu special si cantece de voie buna a la “sigur/a sunt si bine-mi este, lume”.

Si, daca ar fi fost dupa mine, as fi pus ziua asta chiar pe 15 februarie. In acest fel, stiind ca imediat urmatoarea zi ne este dedicata noua, adica neindragostitilor, vom trece prin 14, fara sa ne mai intre in ochi ostentatia indragostitilor, in pregatiri frenetice – la spa, la meseuz, la manichiurista, frizer etc, ca sa ne facem frumosi pentru rasfatul de a doua zi. In plus de asta, se pot folosi de aceasta asezare strategica si indragostitii care se despart chiar de Valentine’s – vor avea chiar a doua zi motiv de sarbatoare!

Vorba e, este superb sa fii indragostit, dar poate fi macar bine sa fii singur. Sunt atatea avantaje pe care le au cei singuri. Se scoala si culca la ce ora vor ei, mananca ce si cand vor, pleaca si vin cand au chef, nu trebuie sa dea socoteala pentru masina Porche sau poseta Luis Vuitton luata pe credit, se uita la ce canal tv au chef, nu intra in altercatii cu familia uriasa si agasanta a “jumatatii”, isi pot canaliza uitatura dupa cine vor ei si cate si mai cate. Ca sa nu mai spun ca infinitele motive de harta sunt inexistente – ca doar nu poti sa te certi cu tine insuti, sau, daca poti, nu prea rau! – ca nimeni nu te poate amari din cale afara, ca nimeni nu-ti poate rupe inima cu care defilezi ferice pe data de 14 februarie.

Dar cum oamenii sunt vesnic nemultumiti – ma autoinclud din spirit de echipa – sunt si prea fraieri ca sa se prinda ca nu este chiar atat de grav sa fii singur, macar pentru o vreme. Si ca, in definitiv, exista pentru noi toti cate cineva care ne iubeste si altfel decat romantic, iar asta este imbucurator. Totusi, ca sa fi fost toata lumea fericita, eu zic ca si neindragostitii aveau nevoie de o sarbatoare. Nu am fonduri sa ma apuc sa lansez industria asta, dar as fi facut-o. Mai ales in Romania, care s-a legat la cap si cu sarbatoarea asta absolut aiurea-n tramvai. Am fi putut intra si noi in vreun fel de istorie drept cei care, dupa ce au adoptat Ziua Indragostitiolor, au inventat-o pe a Neindragostitilor.

Pana pune cineva la cale salvarea de la umilinta a neindragostitilor, eu o sa-mi trimit cat de curand o vaza cu flori si ciocolata de la mine insami, cu dragoste.

Gaia, fiica lui Chaos

La un moment dat planeta Pamant va muri. Va inceta sa mai existe. Acest guguloi de materie gravitand in univers, pe care milioane si miliarde de oameni si vietuitore, plante, pietre si ape si-au dus existenta atatea mii de ani, nu va mai fi. Punct.

M-a apucat o mila zdrobitoare pe chestia asta azi. Asa ceva, la o scara mai mica, am mai simtit doar cand m-a mai palit ideea ca mama va muri… la un moment dat. Un gol nesuferit.

Si, hai, mama e mama, e a mea, e normal sa ma doara. Dar Pamantul? E “al meu” intr-o forma foarte abstracta. Plus ca, oricum, se prea poate ca palneta sa traiasca bine-merci inca mii de ani dupa ce mor eu, deci, teoretic, n-ar avea de ce sa ma afecteze. Si nici prin prisma urmasilor mei directi nu cred ca gandesc – oricata iubire materna as putea eu proiecta in viitor, mai departe de stra-stranepoti nu cred ca pot sa iubesc, pentru ca, vorba ceea, nici n-o sa-i cunosc. Stai ca stiu cu ce se aseamna paranoia sentimentului asta… cu povestea cu drobul de sare si mama care-si bocea moartea pruncului in baza unei supozitii aberante. Totusi, drobul de sare sau patucul copilului… putea fi mutat, adicatelea, destinul putea fi modificat, pe cand cu globul nostru stiu ca nu-i chip sa scape. Asa ca eu imi arog circumstante atenunate… (de la paranoia)

Unde o sa traiasca bietii oameni? Ma refer la cei care vin din religii in care se accepta reincarnarea. Si unde o sa traiasca pasarile si pestii si teii? Si asta pentru ca, poate, ca in scenariile SF, oamenii se vor stramuta pe o alta planeta – amaratele celelalte de vietati nu au inventat calatoria in spatiu. Sau sa nu ma grabesc sa fac afirmatii…? Poate caracatitele deja si-au cladit orase in mari extraterestre.

Acuma nu stiu cat de trist va fi pentru oameni nu mai aiba unde sa se nasca… si deci, sa sufere. Dar chiar si asa, tot ma supara foarte tare acest gand. Daca planeta asta o fi vie? Cu sentimente si suflet? Nu conteaza ca este sau nu similar cu al nostru. Daca are suflet, are si handicapurile lui. Cum o sa ramana ea singurica intr-o galaxie in care va muri soarele, poate, si-n care v-a ingheta atat de tare incat va crapa si se va risipi in cine stie cate universuri? Sau poate va muri incet, roasa de vanturile si meteorii galactici. Sau poate moare in 2012, scurt si cuprinzator. O avea si ea mama si tata? O sa planga cineva dupa ea? M-am tampit?… (ultima era retorica!)

Si oare cum s-o chema apocalipsa planetelor, a galaxiilor, a universului? …Little-Bang? …Non-Bang? …Counter-Bang? Si daca Big-Bang-ul a fost o mare explozie, o sa fie opusul lui o mare implozie? O sa se soarba totul intr-un punct minuscul, egal cu nimic? Si mai este in cazul asta nimicul egal cu infinitul? La fizica nu m-am priceput niciodata… Astept sugestii.

A iubi – iubire (take 1)

Mai am un obicei prost. De cate ori imi propun o actiune, ma pierd in detalii. O iau pe alte carari, fac ocolul pmantului de trei ori, ajung si pe alte planete, ma intorc, ma sucesc, pana ametesc. Starea de ameteala nu-mi displace, dar faptul ca imi ia atat de mult sa implinesc ceea ce mi-am propus, da.

Asa si cu subiectul iubire! Doar ce am deschis un “blank new document”, am dat intelectului comanda “iubire” si m-a si naucit imensitatea acestui subiect. Mi-au fugit mintile instantaneu in toate directiile posibile… cate feluri de iubire exista, ce le motiveaza, de unde ni se trage necesitatea de a iubi, cati psihologi, biologi, antropologi si filosofi nu au incercat s-o explice, cati nu au incercat sa-o defineasca, cati dintre noi toti, in parte, nu am fost municiti pana la sublim sau… os de acest sentiment s.a.m.d. Dintr-o data coplesita, m-am intrebat de unde s-o pornesc. Cam cat de lat, lung, inalt si adanc este acest sentiment? Cat de general si abstract, cat de specific si personal. Cat de urias! Intregile noastre vieti graviteaza in jurul iubirii. Niciun alt sentiment nu ne este mai vital.

Asa ca nu stiu exact de unde sa incep. Nu cred ca o pot face metodic, pentru ca nu am specializare… alta decat ca am experimentat iubirea pe pielea mea, ca am primit-o si dat-o, intr-un fel sau altul, de cand m-am nascut. Cel mai probabil imi vor trebui mai multe incursiuni in subiect. Plus ca nu stiu unde voi ajunge. Asta este avantajul scriiturilor la liber – nu trebuie sa dovedesti ceva anume.

Poate ca ar fi fost mai simplu sa va cer voua parerea despre iubire si apoi sa polemizez eu, dar sunteti prea putini cei care scrieti aici si nici nu stiu cat va pasioneaza subiectul. Asa ca fac eu deschiderea si poate veti avea si voi ceva de zis/completat/contrazis. Ma intereseaza clar si parerea voastra!

***********************************************

Sa incep totusi cu o clasificare: in esenta, exista trei tipuri de iubire.
1. iubirea romantica, pasionala (intre doua persoane, de regula de sex opus, care are ca baza finala, instinctiva, procrearea)
2. iubirea platonica sau familiala (intre prieteni, membri de familie etc.)
3. iubirea religioasa (de Dumnezeu sau echivalentul lui in celelalte religii)
Dealtfel, oamenii mai pot iubi, cu foarte mare intensitate, si alte cele… animale, concepte/convingeri, activitati, natura… sau chiar pe sine insisi, dar pe acestea nu le voi include aici.

Din cele trei tipuri de iubire, prima este cea care ne da cele mai multe batai de cap, care ne rupe sufletele, dupa ce ni le va fi implinit, care ne ridica si ne darama cu o forta uriasa. Celelalte doua, si ele la fel de intense, cand se aplica cu adevarat, nu prea au darul sa ne dea cu capul de toti peretii. V-ati intrebat de ce? Eu cred ca am o urma vaga de raspuns; sau imi place sa cred ca am.

Dintre toate definitiile iubirii pe care le-am citit, am retinut-o pe cea mai simpla si pertinenta. Era data de un rabin, nu i-am retinut numele: “a iubi inseamna a oferi fara sa astepti sa primesti inapoi”. In cazul tipului 2 si 3 de iubire, noi putem sa daruim/oferim fara sa asteptam ceva in schimb, dar in cazul primului tip este extrem de rar sa nu asteptam… cel putin la fel de mult pe cat am oferit, daca nu chiar mai mult. De aici si dramele adiacente.

Delatfel, intre primul si celelalte doua genuri de iubire sunt extrem de multe deosebiri. Una dintre ele, ca sa dau doar un exemplu, este ca daca se prea poate sa nu-ti mai iubesti jumatatea la un moment dat, din varii motive, este aproape imposibil sa nu-ti mai iubesti copilul, chiar de-ar fi sa fi comis o crima grotesca, sau sa nu-l mai iubesti pe Dumnezeu, chiar de-ar fi sa-ti fi luat tot ce aveai mai drag pe lume.

Ce mi-ar placea mie sa inteleg este de ce. De ce asemenea deosebiri cand intensitatea acestei emotii – iubirea – este la fel de mare in toate cele trei cazuri? Ce-i drept, iubirea romantica, in fazele ei incipiente (psihologia si, mai nou, neurostiinta sunt de parere ca aceste faze pot dura pana la trei ani), se manifesta precum… o boala mentala – palpitatii, fixatii, senzatia de sufocare etc. Asta pentru ca se pun la lucru regiuni ale creierului si neurotransmitatori responsabili cu placerea – ca in cazul foamei, setei sau necesitatii drogurilor. Dar de ce se implica astfel de regiuni in cazul iubirii pasionale si nu si in celelalte doua? Are de a face cu faptul ca iubirea romantica presupune satisfacerea unui instinct primar al omului – procrearea (care este pana la urma o forma a supravieturii, a autoconservarii)?

Ma opresc aici, deocamdata.
Sa nu mi-o luati in nume de rau! La o prima vedere ar putea parea ca incerc sa “demitizez” iubirea, s-o rezum la o serie de trasee neuronale premeditate de acum mii si mii de ani. Nu stiu daca chiar asta incerc sa fac. Nu vreau sa minimalizez… “fluturii” si euforia acestui sentiment. Incerc sa inteleg de unde vine si unde se duce si cum te poate farama o iubire de genul asta. Am monstri de exorcizat.

  • Blog Stats

    • 56,107 hits
  • Calendar

    • Septembrie 2017
      L M M M V S D
      « Iul    
       123
      45678910
      11121314151617
      18192021222324
      252627282930  
  • Caută