dysphoria

Acum pe graba sa scriu randurile sa adun cuvintele aici in aceasta semiumbra cibernetica

Sa vii cu lupa si ghidul de conversatie sa numeri pe degete

Unul doi multi

Sa imparti apostroful la caciulite si cu restul sa faci dansul ploii de acum in trei luni

Am fost aratata cu degetul curbat rautacios si am ras pe sub ochii miopi ai lumii

Nu mi-a pasat si nici tie iti jur altfel te-ai opri chiar acum

E usor uneori alteori este plumb nu misc nu clipesc stau privesc inteleg atat cat se poate

In permanenta incerc sa devin sa contest existenta lui ieri pentru cea a lui maine

Iar tie

Iti intind o pana uzata furata dintr-un zbor colectiv si respiratia taiata in lipsa de oxigen

Tu si cu mine totuna n-ai sa crezi nciodata cat de mult se aseamana celula mea cu a ta

Inima mea care s-ar putea muta oricand la tine in piept gandul asta care ma mana acum

Nu iti dau mult dar iti cer nimic in schimb intotdeuna m-am priceput sa ies in castig

M-am tuns mi-am ordonat pantofii am sters praful de pe cartile de capatai

Viata am sucit-o cu susul in jos in lateral si de-a curmezisul imi plac unghiurile fara acces

Euforia

Are un antonim.

In alta ordine, mai ales de idei: Sarbatori fericite la toata lumea! Sa petreceti dupa pofta inimii, sa fiti fericiti si sa aveti un an nou bun! La Multi Ani!

In incheiere, nelipsita poza neregulamentara drept premiu de consolare:

dl

Avanti, arriba si acum

Azi voi dormi in mijlocul patului
Nu la margine
Ma voi intinde din toate madularele
Pe diagonala de-a curmezisul
Am sa balmajesc ceva de neinteles
Cu strambaturi si aiureli
Am sa rad in hohote
Sau poate o sa plang
Am sa mormai stropsit
Cand o sa sune alarma
Demult nu mai fac cafea pentru doi.

Azi imi citesc in ingeri ca-n palma
Ca-n zatul cafelei ca-n pietre
Ale unei carari
Sigur o sa te vad si pe tine pe ea
Nu stiu cine esti
Si chiar nu conteaza
E plin pamantul de suflete
Vii moarte si intre
Pierdute-n traduceri desarte
Demult nu mai pot sa vreau sa-nteleg.

Azi  ma intreb banal ce-o sa faci tu
Cum o sa-ti curga nisipul
Cum o sa-ti lunece mintea pe aici
Ce-o sa-ntelegi ce-o sa simti
Cum traiesti
Cum de ma nimeresc in viata ta
Si tu in a mea
Ce cauti ce caut
Cautam unde ce trebuie
Demult nu mai stiu unde sa ma mai uit.

Azi ma bucur de ochii tai mai mult decat ai mei
In ai mei nu mai incap
Demult.

Shakti

Uneori nu vreau sa stiu cine sunt
De unde vin
Unde ma duc
De ce
Ce trebuia sa invat
Ce trebuia sa caut
Nu-mi pasa ca sunt doar un maldar de oase
Orbitoare in albul lor dezgolit de o moarte sigura
Nu-mi pasa ca de-a lungul si dedesubtul lor
Sunt doar o retea de comunicare intre nervi si hrana
Nu-mi pasa ca nu ma vad de la marginea lumii
Nu-mi pasa ca nu am certitudini pe varful degetelor
Nu-mi pasa ca timpul este incompatibil cu unitatea mea de masura
Imi pasa sa SIMT!
Pana la paranoia
Pana la obsesie
Pana la abandon
Iar daca va par nebuna
Promit ca nu sunt
Imi platesc facturile
Dau cu buna ziua si zambesc oamenilor
Imi cresc copilul catelul si purcelul
Ma spal pe dinti dimineata si seara
Cand ma si rog in secret
Sa pot sa SIMT!
Uneori stiu ca asta este singurul lucru de care imi pasa
Singura certitudine dupa care tanjesc
Imi pasa sa depasesc acest creier prestabilit
Ancorat intr-o singura dimensiune a spatiului
Prin doar coaja catorva simturi organice
Imi pasa sa transced compromisul dintre el si suflet
Al mintii si constientelor ei
Prin simtiri pana la exaltare
Imi pasa sa le las sa ma copleseasca
Sa ma naruie sau sa ma implineasca
Nu-mi pasa ca ma dor pana ajung ca un lemn scorojit
Sau ca ma bucura pana-mi cresc lastari din el
Important este sa SIMT!
Cu acea intensitate cruda
Care-ti increteste pielea pe tine
Care se exacerbeaza ca o furtuna
Ca un Kundalini care se descolaceste de-a lungul coloanei
Vertebra cu vertebra
Imi pasa sa reusesc intr-o zi sa-l ajung pana in moalele capului
Unde-l voi gasi pe Dumnezeu asteptand
Dintotdeauna.

Simetria lui „if”

(if I’m not gonna say this I’d just as well catch on a blue fire and burn up my spine until a total consumption would quiet down forever the hidden me)
minte-mi cuvantul care-mi va lichefia lacrima in acest ascunzis
aluneca-ma prin sensurile orologiului tau
te rog
fii-mi sunetul pe lira, motivatia lui
gatul glasului prin care ma scurg catre…
(if someone was to ever tell me that the room I used to play in with Alice and Isabel, when I was a little kid, would end up being the room I made love to you as an old one, I would have said, god, you’re deranged – yet, this is such a small, circular world!)
gandeste-ma la marginea ei risipita pe gandul tau
pierde-ma doar ca sa ma gasesti din nou unde nu am fost niciodata
te rog
creste-mi alte aripi, direct prin suflet
poarta mea ideala catre…
(if you were to bend your head so the image of me gets to you slanted, would you perceive me as being aside from this world, broken by the median of all reasons?)
iubeste-mi doar pulsul de pe incheitura acestor motive
respira-ma cand aerul se sparge la colturi
te rog
fura-ma propriei mele fiinite, uitate
in drumuri impiedicate catre…
(if I was to tell you the truth, you’d break down into an infinite number of possibilities, out of which none would fit the notion of me divided by your desires)
bea-ma din fiecare cupa inchinata in cinstea dorintelor implicate
promite-ma doar altor lumi in care nu incap din acelasi motiv
te rog
crede-mi sangele care curge la deal, mecanic
in drumul catre…
inima ta
.
.
.

„In the Valley of Elah”

Uneori ma apuca niste deznadejdi complet aberante. Sunt justificate, cumva – ce le face aberante este ca din “pozitia” mea nu pot face nimic… decat sa-mi fac sange rau inutil… si, cel mult, iata, sa mai public un post pe net.

Azi ascultam niste muzica a unei formatii pe care am descoperit-o de curand – “Kings of Leon”. Au ei o bucata care imi place foarte mult si care, tot ascultand-o, m-a dus cu gandul la mama naibii. Intai la soarta noastra de muritori pricajiti (piesa avand si o trimitere oarecum biblica) si mai apoi la razboi! La de ce si cum razboiul nu a fost eradicat de pe fata planetei… cu toate ca istoria ne-a lasat, intru amintire, suficiente motive sa nu-l mai vrem printre noi. Cu toate acestea, razboaie inca se desfasoara in timpul nostru real… in care eu scriu la taste si-mi trec viata pasnica prin lumea asta.

Pe urma mi-am amintit un film pe care l-am vazut de curand. Se numeste “In the Valley of Elah” si este regizat de Paul Haggis. Surprinde esenta cumplita a repercursiunii razboiului asupra celor care l-au luptat, efectiv, si care i-au supravietuit. Are, evident, substrat clar american, cu o simbolistica subtila a steagului, ridicat pe catarg la sfarsitul fimului cu susul in jos, semn ca tara este sub stare de calamitate, dar restul se aplica la modul general – razboiul nu-i lasa pe cei care-l poarta in firea lor. Si oare cum s-ar putea sa ramai cu mintile acasa dupa ce ai vazut maruntaie revarsate din alti oameni, membre si capete separate de trupul lor, durere si spaima in ochii celor pe care te pregateai sa-i ucizi? De parca nu era suficient ca o parte din cei plecati la razboi nu se mai intorc. Dintre cei care se intorc, mai mult de jumatate nu mai au acces la o viata normala – raman timorati pentru restul zilelor.

Intrebarea ma revolta si persista totusi in mintea mea. DE CE??? Am inteles ca mai in trecut “ai mai smecheri” vroiau sa cucereasca teritorii, din setea de putere si avere… dar si din pricina unui instinct animalic, teritorial, care era la inceputuri in stransa legatura cu supravietuirea speciei – cel mai bun teritoriu, cel mai bun mascul => cea mai buna femela => cel mai bun urmas. Dar acuma nu mai suntem in stadiul acela… obsesiv teritorial. Dupa atatea generatii ni s-a mai alterat informatia genetica… deci nu ne mai batem pe teritorii (exclud rusii, chinezii, fasia Gaza si altii mai putin mediatizati). Ceea ce s-a perpetuat, luand proportii inca si mai mari, este goana dupa bani, lupta pentru putere prin avere.

“Papusarii” acestui sistem, care promoveaza aceasta industrie a armamentului, a pietii lui la negru, a drogurilor, a farmaceuticelor si alte mari conglomerate care le asigura buzunarele doldora de bani, sunt radacina acestui rau urias de care noi, restul, nu putem scapa; ei fac acest cerc vicios sa se invarta la infinit, sa devina din ce in ce mai diabolic, mai fara iesire. Daca cineva ar putea zgudui mintile acestor oameni, poate ca n-ar mai exista baza nici pentru razboaie, indiferent de motivatia lor – politica, extremist religioasa etc. Dar nenorocitii astia stau cocotati pe “calul” lor de pe care se uita in batjocura la noi. La ce mama dracului le poate trebui atata avere? Ei nu ar putea nici daca ar vrea sa cheltuie macar o parte infinitezimala din miliardele pe care le poseda, iar oameni, copii mor degeaba din cauza lor si altii, inca si mai multi, raman marcati pe viata, Ma depaseste.

Imi vine in minte acum un vers oarecum optimist dintr-un cantec al lui Sting… “Russians love their children, too”. Nu ca vorbesc despre rusi. Ma gandesc insa ca toti acesti mai mari ai lumii, pe tronurile fiecarei tari pe care o conduc, aparand interesele unora, si “mai mari”, uita ca au si ei copii… in timp ce trimit la moarte copiii altora, mai mici sau mai mari.

  • Blog Stats

    • 55,414 hits