Semne, maica, semne…

Voi credeti in… “semne”? Eu da. Nu insinuez ca am veleitati de clarvazator – in nici un caz! – dar la un nivel extrem de intim, in ceea ce ma priveste strict personal, de cele mai multe ori am intuitii care se dovedesc in final atat de corecte, incat nu pot sa le pun in seama a nimic altceva decat a unei premonitii innascute. Dealtfel, cu toata siguranta, cred ca noi toti avem abilitatea de a intui anumite lucruri… si, poate, daca ne-am asculta mai adesea intuitiile, aceea “voce interna”, ne-ar fi cu mult mai bine. Cu toate ca alteori aceste semne tin de lucruri pe care nu le poti evita…

Acum aproape zece ani incepeam un nou deceniu de viata. Pana la acel moment viata mea fusese nici prea-prea, nici foarte-foarte… cate un pic din toate, intr-o concentratie orecum simterica de evenimente bune si rele. Din ziua in care am schimbat acel macaz imaginar, insa, viata mea a intrat intr-un declin absolut, care s-a perpetuat zece ani in sir, oricat de exagerat ar putea suna. Este ca si cum la acel moment am intrat intr-un teritoriu similar unui… nod energetic negativ (daca sunteti de acord cu aceasta teorie) din care nu am mai iesit nici pana in ziua de azi.

Era asadar ziua mea. Cifra rotunda! Trebuia sarbatorita mai special. Deci, am fost scoasa cu barca pe canalele din… cartier.
Cum am reusit sa ajungem mai tarziu fata de ora pentru care facusem rezervarea, ne-am ales cu o barca al carei motor am fost somati sa nu-l oprim cu totul daca vrem sa mai ajungem si inapoi; puteam cel mult sa-l punem in viteza intai. Ne-am plimbat noi agale pe canale, ne-am benoclat la case si barci, am trecut pe sub poduri pe care in mod normal le treceam cu masina  (bestelind… barcagii pentru care trebuia sa stam noi la bariera) etc. La un moment dat, realizez ca trebuie musai, dar musai, sa fac pipi. (Ma scuzati pentru aceasta intimitate fiziologica, dar are stricta legatura cu povestea.) Pana sa fi ajuns inapoi de unde plecasem, mai era cale lunga; pe maluri nu erau toalete publice; situatia: critica rau! Cea mai viabila solutie era sa ma cobor in apa, in ciuda faptului ca barca nu putea fi oprita. O sa mai mentionez in treacat ca eu nu stiu sa inot.

Dupa dezbateri indelungi si patimase cu capitanul de bord, am zis ca imi asum toate riscurile… altfel mor. Cu ajutorul capitanului, m-am dat eu catinel jos, tinandu-ma abitir de marginea barcii, m-am uitat in stanga si-n dreapta, am fost pentru o secunda un om fericit, dupa care am inceput sa devin un om foarte ingrijorat. Picioarele mele erau “sorbite” cu destula forta de motorul care era inca in viteza, situatie care punea un efort urias pe bratele mele, foarte subtiri de la mama natura si necalite in vreo activitate sportiva. Nu mi-a luat prea mult sa-mi dau seama ca sunt intr-o… “lupta” pe viata si pe moarte, numai ca nu-mi venea vocea in gat sa pot sa-l strig capitan, care, din pudoare, nu se uita catre mine. Intr-un final am dobandit atentia lui, comunicandu-i oarecum plat, ca sa nu-l panichez, ca ma trage motorul si ca o sa mi se rupa bratele, sau mainile, sau amandoua. De obicei sunt maestra in a reusi sa camuflez situatii cu adevarat grave, dar atunci am fost chiar maestra… emerita, intru-cat capitanul nu m-a luat in serios in primele cateva fractiuni de secunda. Pana la urma ceva l-a facut sa inteleaga ca treaba-i mai serioasa decat pare si m-a apucat de un brat sa ma ridice, cerandu-mi si mie sa ma trag cu mana cealalta; lucru care imi era imposibil, pentru ca eu abia imi tineam greutatea in ciuda fortei centrifuge a motorului, daramite sa ma opun ei. Dealtfel, si lui i-a fost extrem de greu sa ma ridice, cu toate ca eu foarte grea nu eram. Totusi, dupa niste sfortari intarite de frica mortii si dupa un set urat de zgarieturi pana la sange pe toata partea stanga a corpului, m-am intins rapusa pe punte si mi-am zis… “cred ca tocmai am scapat ca prin urechile acului…”

In seara aceleiasi zile mai aveam planificat un rasfat: “The Matrix”! Toti criticii de film il aclamau pe sapte voci; de abia se lansase. Adevarul este ca mi-a mers la suflet – absolut superb conceptul! Am revenit acasa dupa filmul asta cu un mare sentiment de bine… ca, in ciuda unui limbaj diferit de al meu, mai sunt si alti nebuni care contesta singularitatea realitatii noastre si ca simturile singure nu se pot constitui intr-o dovada suficienta pentru ceea ce este real sau ireal.

In acea noapte mi-a fost foarte greu sa adorm. Era usturimea supratoare a juliturilor capatate pe barca, efectul ametitor al acelui film, schimbarea prefixului, implicand o “crestere” greu de crezut etc. Cert este ca mi-a zburdat mintea incolo si-ncoace mult timp, pana cand am revenit asupra evenimentului cu barca. Din confortul patului meu, retrospectiv privind, intamplarea parea deja un pic hilara, chiar daca in mod clar fusesem la un pas stupid de un accident, daca nu fatal, macar grav. Totusi, rememorand-o, chiar si asa, nonsalant, m-a coplesit dintr-o data un sentiment de panica, de pericol. Uluitor de puternic. Cam ala cred eu ca a fost momentul in care intuitia mi-a tras semalul de alarma – acel incident capatase dintr-odata stigmata de “semn rau”.

Am incercat sa gonesc senzatia, bineinteles, dar nu am mai putut adormi. Mai avusesem si pana atunci “revelatii” de genul asta – care capata forma, imagine, definitie nici nu stiu cum si de unde – si stiam ca nu prea ma insel. Oricum, eu ma gandisem cel mult ca, probabil, voi avea un an prost, poate chiar foarte prost, pe masura… “semnului”, daca vreti, dar in nici un caz ca voi avea zece ani prosti. A fost, ce-i drept un an foarte rau, numai ca privind acum in urma, realizez ca de fapt a fost doar locul in care s-a dat startul pe o lunga panta descendenta.

Pana astazi nu m-am mai gandit la acea perceptie a evenimentului ca pe un “semn rau”. Mi-am mai amintit incidentul cu barca, dar nu si senzatia din acea noapte. O uitasem, sau poate mi-o infirmasem inconstient.
Astazi, cum ma apropii de o noua schimbare de prefix, mi-am facut un scurt bilant mental al ultimilor zece ani. N-au fost deloc ani buni. Ma gandeam ca este curios cum de la ultima cifra rotunda si pana acum s-a ales praful de atat de multe lucruri, cum totul a mers atat de prost, fara incetare, ca a fost obositor si inutil, ca atat de multe lucruri care ni se intampla noua, oamenilor. Apoi mi-am amintit acel aproape-accident cu barca si acea premonitie neagra. Mi-am zambit cumva in barba, gandindu-ma ca mintea mea fraiera nu s-a prins ca imi va fi rau zece ani… tot ce si-a permis sa creada a fost ca-mi va fi rau un an. Si totusi, a gresit; nu am interpretat… semnul la reala lui valoare. Cert este ca, intr-un fel absolut incredibil, acel incident cu barca este o parabola fidela a felului in care viata mea a luat-o pe aratura in acest ultim deceniu… pana la cele mai mici detalii. Este uimitor de interesant.

Totusi, si mai interesant este faptul ca aceasta “dezlegare” in sine, aceasta percepere a acestor zece ani ca pe un tot unitar, ar putea fi luat drept un semn… bun! Anume, ca sunt pe cale sa ies din sfera acelui “nod energetic negativ”. Ca si cum, odata constientizat, se inchide in propriul lui inteles si poate fi lasat in urma, surmontat…
Sper…

Cheile Nerei (finalul)

Ne-am imbracat mai bine, ne-am parcat rucsacii la perete, si ne-am asezat si noi intre ei, ca intre niste santinele, unul langa altul, cu picioarele practic spanzurate deasupra Nerei, care de acuma o intuiam ca pe un abis malefic, gata sa ne soarba in el in orice moment. Am mancat, cu fara prea multa convingere, continutul unor conserve si ne-am pus pe trancanit, in ideea ca ne va face sa ne simtim mai bine. Ne-am hotarat sa facem haz de necaz, cu toate ca situatia in care eram nu era prea fericita, iar pozitia in care stateam nu promitea nici macar confortul sederii, daramite vreun somn.

Mie imi era un frig urias, in ciuda puloverelor stivuite in carca, si tremuram din toate madularele. Ma gandeam cu jind la orele de mai devreme si micile inconveniente care ma muncisera si care pareau rasfaturi in toata regula prin comparatie cu situatia in care eram acum. Vuietul apei de sub noi parea sinistru, cantat de iele rele; zeci de alte sunete veneau din toate directiile, coplesindu-ma; malul celalalt al Nerei parea ca este animat de mume ale padurii si amenintator pana peste poate.

Am tot trancanit noi pana am inceput intr-adevar sa ne simtim mai binisor iar umbrele fantasmagorice s-au mai estompat. Din vorba in vorba si din hai in hai au trecut vreo doua ceasuri bune. La un moment dat constat ca vocea lui Dan, care era asezat in dreapta mea, nu o mai auzisem de ceva vreme. Ma uit la el mai bine – dormea. Am inceput sa facem misto de el, dar sa-l si invidiem un pic, caci si noua ne era somn. Asa ca, din adevarate sentimente de prietenie, am inceput, Mihai si cu mine, care-l flancam, sa-l si inghiontim in joaca… ca doar cat de echitabil era ca el sa doarma si noi nu? Numai ca el nu dadea niciun semn la impunsaturile noastre. Nici macar nu zambea, asa cum ar fi fost normal, auzind ineptiile pe care i le adresam. Totusi, era imposibil sa fi adormit atat de adanc, atat de repede, cu noi in jur, cu melitele in priza. Deci, am crezut ca se preface.

Iar cand am vazut ca-si ridica bratele inainte, ca si cum le-ar intide spre ceva, am fost convinsa ca joaca teatru. Am continuat sa-l admonestam, dar numai ce-l auzim pe Dan… balmajind – ca nu prea semana a vorbit – ceva din care tot ce am inteles a fost “tata”. Primul meu instinct a fost sa-mi inghete sufletul. Stiam ca tatal lui murise cu cativa in urma, iar Dan tinuse enorm la el. Am continuat sa sper totusi ca “spectacolul” era regizat pana cand am pus mana pe bratul lui intins si am constatat ca era de o rigiditate anormala, ca o stana de piatra. Dan era intepenit in pozitia aceea si era imposibil sa i-o modificam – oricat am tras noi de bratele lui, ele ramaneau in continuare intinse spre nici noi nu stiam ce… dar nici nu am fi vrut sa aflam. Ni s-au ridicat niste peri pe ceafa, falnici ca niste plopi.

Am aflat mai tarziu ca prin ceea ce trecea Dan in momentele acelea se cheama stare cataleptica si ca in mod normal nu ar fi trebuit sa incercam sa-l trezim doarece putea fi periculos pentru el. Nestiind asta atunci, noi ne-am pus luntre si punte ca sa-l scoatem din transa in care era, care pe noi ne speria teribil. Am tot tras de el, am strigat la el, l-am palmuit, i-am turnat apa in cap. Nimic. El articula sunete de neinteles in continuare cu “cineva”… de pe malul celalalt.

Iar daca frica noastra era infernala doar dintr-atat, imaginati-va cum s-a amplificat aceasta cand Dan a inceput sa se lupte cu noi si sa dea semne ca vrea sa se indrepte catre “locul” din care era pesemne chemat/atras. Mihai s-a repezit sa-l tina si Barbu a facut imediat schimb de loc cu mine, ca sa-l ajute. Dan avea o forta nefireasca si cei doi baieti care il flancau acum se straduiau din toate rasputerile sa-l tina ca sa nu cada in apa de sub noi. Continuam sa-i vorbim, sa-l strigam. Tot nimic. Am fost somata sa scot cordelina din rucsac si sa le-o dau ca sa-l lege. Nu stiu cum am putut fi atat de sprintena, sa tin si lanterna, sa desfac si franghia, dar le-am dat-o in doar cateva secunde.

Tot cam atunci corpul lui Dan se relaxa si deveni inert, asa cum ar fi fost normal pentru un om care dormea. Barbu si Mihai l-au legat oricum, de frica sa nu se repete episodul. Nu s-a mai repetat, din fericire. Insa tot restul noptii l-am petrecut terifiati si tacuti. Nu ne venea sa credem ceea ce se intamplase, iar cu cat ne gandeam mai mult cu atat realizam mai bine pericolul real in care fuseseram cu totii; mai ales Dan, care ar fi putut cadea in apa, in starea in care era, iar asta l-ar fi putut costa chiar viata.

Fantasmele noptii au revenit peste mine cu inca si mai multa forta, iar faptul ca am stat pana in zori la marginea grupului, chiar daca ma ancorasem cu bratul de Barbu, m-a tinut intr-o teama cumplita. Mi-am adus aminte de toate filmele si cartile de groaza, de balaurul cu sapte capete, de fantome pe care mi-am imaginat nu o data ca le-am vazut, de spiritele padurii, de rasii si viperele despre care-mi spusese mama ca populeaza Apusenii, de toti mortii pe care-i vazusem pana atunci etc. Am schimbat doar cand si cand cateva vorbe searbede cu Barbu si Mihai, doar cat sa ma asigur ca erau inca treji si ca nu sunt complet singura, in voia haului din jur, care abia astepta sa puna mana pe mine si sa ma infulece cu tot cu bocanci.

Dimineata eram toti vlaguiti, nedormiti si inca socati. Mai putin Dan care s-a trezit ghidus si odihnit, cu toate ca nu pricepea ce banc prost eram pe cale sa facem, de vreme ce s-a gasit legat cu cordelina atat de Mihai cat si de Barbu. Cand i-am povestit ce… i se intamplase, nu ne-a prea dat crezare. El nu-si amintea nimic pe cont propriu; nici macar vreun vis cu tatal lui. Nici nu stiu daca ne-a crezut vreodata cu adevarat, cu toate ca fetele noastre, de cate ori i-am relatat intamplarea, nu erau deloc amuzate. Pe tot restul excursiei, insa, Dan a fost intotdeauna verificat de unul dintre noi, de-a lungul noptii, ca sa ne asiguram ca este in regula…

Cheile Nerei

Ceva pluteste in aer zilele astea. Initial am crezut ca-i vreuna din starile ambigue in care-mi mai astern fiinta fara sa vreau. Ulterior, constatand ca marea majoritate a familiei, prietenilor, amicilor si chiar si a blogerilor pe care-i mai citesc parca sunt sorbiti de abisuri suspecte, am conchis ca trebuie sa fie “ceva” la modul general. Nu stiu… Poate o pozitionare dubioasa a astrelor, magnetisme iesite din norma, suctiuni energetice, presiuni barometrice, pierderi de calorii, orice… La fizica, am admis, nu ma pricep.

Acuma, din pricina acestei stari… s-o numesc de “inceput bleg de februarie”, cand parca dracu’ ma pune sa-mi numar banutii din salba… ma roade grija faptului ca pana la varsta asta trebuia sa fac urmatoarele: sa invat limba franceza, sa vizitez India si piramidele din Egipt, sa vad Parisul si aurora boreala, sa fac copii, sa invat sa cant la pian, sa particip in activitati de voluntariat, cu specializarea handicap si, Doamne, inca cate si mai cate, si nici macar atat de imposibile. Vreti sa stiti cate din toate astea am facut? Nu vreti. Stiu. De ce sa va intereseze pe voi? Oricum, si daca v-ar interesa, nu v-as spune pentru ca mi-ar fi jena.

Dar, basta. Ce sa ma roada grija lui ce n-am facut pana acum cand n-o sa fiu mai grozava nici de acum incolo? Sa mai zica cineva ca nu merita sa te maturizezi! Incepi sa-ti cunosti limitele… Totusi, cum ma gandeam la ce-o fi fost in mintea mea la 16-18 anisori, cand imi faceam eu planurile seculare, m-a palit o amintire din acea perioada. Asa ca o sa v-o povestesc. Si asa vad ca nu prea aveti chef de comentat – poate aveti chef de citit povesti. Va anunt ca este adevarata, mai putin numele proprii…

Copil fiind, cam pe la 10-11 ani, aveam o aversiune totala, dar totala rau, pentru baieti. O psihologie foarte simpla daca este sa ma gandesc ca tata o inselase pe mama, mama divortase si era la pamant cu nervii. Cum o iubeam pana la obsesie, l-am criticat pe tata tare mult (am facut totusi pace cu el mai tarziu), iar tot ce era de gen masculin – nu conta ca avea 11 ani si avea vocea ca si a mea, pitigaiata – si indraznea sa ma saboteze in vreun fel, lua un mare omor. Eram dealtfel supranumita Vlad Tepes, deoarece ii alergam cu …echerul pe toti baieteii care indrazneau sa-mi taie calea sau sa-mi spuna vreo tampenie. Au fost cativa care au indraznit sa ma numeasca cu voce tare “aragaz cu patru ochiuri”, “aschilambica” sau “scoaba” (da, purtam ochelari si eram si foarte slabanoaga) si cred ca si acum ma tin minte, mititeii. Cert este, specia masculina trebuia pedepsita! Si asta doar din cauza tatei… Am avut un mare renume in scoala generala. Si multe vanatai…….

Odata ajunsa in liceu insa… nu, nu, nu, nu va grabiti! Nu mi-ai picat baietii cu tronc – depasisem totusi faza infantilista de mai sus – ci pur si simplu nu aveam subiect de conversatie cu fetele. De-a lungul liceului am avut o singura prietena, fata. In rest, baieti. Trebuie sa mai fac o confesiune. Eu scriu mult, dar vorbesc putin, iar la varsta de atunci, vorbeam si mai putin si in niciun caz despre ceea ce consideram meschin – baieti, fuste, tovarasa profesoara, tanti Aglae etc. Cu baietii vorbeam despre subiecte pe care restul fetelor nici nu pareau sa le observe. Baietii imi pareau cu mult mai interesanti, cu conditia sa nu vrea… ceva de la mine. Mai de moda veche, mama m-a invatat ca baietii vor doar un lucru de la fete si ca acel lucru plange de te surzeste si poarta scutece pe care trebuie sa i le speli. Hm…….

Ultimele doua paragrafe erau menite sa va ajute sa intelegeti de ce m-am decis eu sa ma duc la munte cu un grupusor destul de mare, doar de baieti, in vacanta dintre clasa a xi-a si a xii-a. De fapt, doar patru dintre ei erau colegii si prietenii mei apropiati; doar trei au fost personaje in povestea pe care intentionez s-o spun; doar cu unul am ajuns la finalul excursiei (pe restul i-am consumat la cina…. Glumesc!); cu unul am ramas extrem de buna prietena; cu altul… etc.

Dealtfel, foarte multe lucruri s-au intamplat in acea excursie. Adevarul este ca a fost si foarte lunga – o luna si jumatate. A fost prima mea excursie cu cortul. Am coborat in pesteri. M-am lovit la cap si mi-am pierdut memoria pentru cateva minute – am simtit cea mai cumplita spaima uitandu-ma la rucsaci, trunchiuri de copaci si iarba, stiind ca ar trebui sa stiu ce sunt, dar nereusind sa imi aduc aminte…. (Asa am realizat eu ca sa-ti pierzi memoria nu trebuie ca este neaparat o placere… ca poate fi o panica cumplita!) Am fost la prima nunta din viata mea, chiar daca a unor complet necunoscuti. Am vazut un porc mistret calcat de autobuz. Nu m-am spalat la cap o luna intreaga. Am furat pentru prima oara: o sticla de lapte, in Timisoara – amanunt care imi aminteste si de faptul ca am fost infometata pentru multe zile, ceea ce nu mi se intamplase vreodata pana atunci. A! Si am fost convinsa, intr-o noapte, ca o sa ma calce vaca… ca n-o sa vada cortul si ca o sa calce peste noi. Totusi, nimic din toate acestea nu au neobisnuitul povestii catre care ma indrept.

Am inceput itinerariul la baza de sud a cheilor Nerei. Baietii au hotarat sa mergem in amonte deoarece urma sa bantuim si in zone mai de nord ale Apusenilor dupa ce gatam Nera. Am ajuns destul de tarziu. Tren, autobuz etc., nu ne-am aventurat sa intram in chei. Am tras pe dreapta pe proprietatea privata (o sura!) a cuiva– nu ca ne-ar fi interesat de repecursiuni pentru ca nici nu stiam ca exista – si ne-am hotarat sa purcedem la crapat de ziua. Ceea ce am si facut. Dinspre partea mea, gura cascata, ochii in transa hipnotica, un vis o nebunie… mai putin ca ma rupea rucsacul in doua si-mi si crescusera doua guguloaie dureroase pe clavicule. Incet-incet, insa, pe parcursul acelei prime zile, inconvenintele lipsei de civilizatie au inceput sa ma lucreze la psyche. Ca mersul “la baie” devenise o… lupta crancena pentru intimitate era una (umblam, tata, pana nu mai stiam nici cum sa ma intorc, de frica sa nu ma vada vreun muritor cum ma usurez in aer liber), dar alta era sa ma spal pe dinti cu apa din Nera (pentru ca baietii mi-au refuzat luxul de a irosi apa potabila pe igiena mea orala), in care, dealtfel, doua zile mai tarziu m-am spalat cu totul, ca multi altii. Dar nu, nu m-am vaietat pentru ca in imprimeul meu genetic la varsta aia era sa ma dau cu mult mai balena decat eram – adica mormoloc sef.

Bon. Trebuia sa mai specific ca inca din acea dimineata grupul original se separase, urmand sa ne reintalnim trei zile mai… la nord. Cei cu care ramasesem eu erau Barbu, Mihai si Dan. Dealtfel, noi patru eram un grup de nedespartit. Toti eram teribilisti, filosofi si buricele pamantului. Barbu era un mare crai, Mihai era un mare intelept, Dan era singurul cu putina ratiune in cap, iar eu eram bomboana pe coliva, evident.

Dupa niste ore bune de mers, drumul, pana atunci lat si incapator, deschis in toate directiile, se ingusta brusc intr-o punte scobita in piatra muntelui. Era taiata din stanca abia cat sa poata merge un om pe ea. Sub noi, in dreapta, se casca Nera, de-acuma destul de jos, repede si relativ infricosatoare. Sau asa imi parea mie atunci. Nu mi-a placut deloc peisajul, plus ca nu puteam vedea in zare unde se termina portiunea aceea, iar dupa cum slabise lumina, ziua nu mai avea multa vlaga in ea. Mai marii clanului, adica baietii, s-au sfatuit repejor – mergem sau asteptam pana dimineata? S-a hotarat “mergem”, cu toate ca Dan s-a opus; v-am zis ca el era singurul rational. In fine. Am fost instruita cum sa calc, unde sa nu ma uit si dupa ce eram numai buna, speriata ca vai mama mea, ne-am pornit.

Nu pot sa exprim spaima prin care am trecut, cum aveam impresia ca o sa se surpe fasia aia sub picioarele mele, cum o sa intinda Nera un tentacul lichid si-o sa ma traga in ea (nu stiu sa inot nici acum) etc. Am tacut malc, am mers cu atentie si mi-am tot spus “acum se termina”, “acum se termina”… Numai ca nu s-a terminat decat cu mult mai tarziu.

Fasia asta pe care mergeam se facea din cand in cand extrem de ingusta, abia daca puteai sa pui piciorul, cand distrusa cu totul. Uneori era surpata pe portiuni de un pas, doi, alteori, de un metru sau doi. In portiunile respective erau infipte in stanca niste cabluri de care sa te tii pana le depaseai. Migaloasa treaba. Rau de tot. Scoate ruscacul, paseaza-l, pune-l, fa asa, nu misca, tin’te bine, da-mi mana… Eu ma facusem mica, mica de tot. Iar cand ne-am mai si intalnit cu un grup care venea din sens invers, pe amarata aia de tesitura pe care abia imi incapeau mie picioarele, chiar ca n-am mai stiut cum sa ma lipesc mai tare de peretele stancii.

Baietii, si ei destul de ingrijorati, ca nu se mai termina aventura si ca incepuse sa se intunece de-a binelea, ii intrebara pe cei cu care ne-am intersectat cat mai este pana iese drumul din stanca. Ei au zis… jumatate de ora, nu mult – ceva de genul asta. Dan si Mihai se intrebau daca n-ar fi mai bine sa ne intoarcem, sa punem cortul si facem bucata asta pacatoasa pe lumina. Numai ca deja mersesem destul. Dupa spusele celor intrebati, ar fi luat mai putin timp sa ajungem la capat decat sa ne intoarcem. Dar, dupa cum stim cu totii, este bine sa nu ai incredere in simtul temporal al altora… sau in faptul ca specifica amanunte importante in context.

Am tinut directia, dar era clar ca nicunul nu mai era in largul lui. Ne-am scos lanternele, am tacut si am mers cu inca si mai multa greutate din pricina intunericului. Dupa ce ca eram catraniti, numai ce se casca in fata noastra o surpatura cu mult mai mare decat cele de pana atunci. Cred ca erau cativa metri buni si nici funia de otel nu parea sa fie pe toata bucata. Baietii faceau balet cu randul, schimband locurile ca sa vada despre ce-i vorba, Mihai spunea ca o sa ne trebuiasca cordelina ca sa trecem, Barbu spunea ca rucsacii nostri sunt prea grei si mari ca sa putem trece cu ei in spate, Dan nu mai stiu ce spunea. Eu imi inghitisem limba demult. Deci? Se intunecase cu totul, drumul inapoi era exclus, inainte imposibil. S-a votat innoptarea pe „poteca”!!! De parca aveam alta varianta…

Va urma…