La umbra cucului

De cateva zile ma tot gandesc ca ar cam fi momentul sa-mi imbogatesc palmaresul blogului cu un nou post. Nu am avut chemare insa. Nici acum nu am. Mai degraba am… gonire, sau care sa fie el antonimul chemarii.

N-am stare. De vinerea trecuta incoace n-am stare; nu ma “situez” in niciunul din sabloane. Primele doua-trei zile m-am straduit s-o definesc. Nonstarea asta. Urmatoarele cateva mi-am infirmat-o. De acuma este acceptata.

Mie mi-e greu sa nu stiu unde ma aflu. Sa nu intocmesc la milimetru cartografia teritoriului mental in care ma desfasor in toata splendoarea mea de om. Cand ma trezesc fara precedente, similaritati sau familiar, ma apuca panica. Ca si cum m-as vedea nevoita sa merg pe aer. Ori eu stiu foarte bine ca mie-mi trebuie pamant sub talpi ca sa merg – tars-tars. A! Ca mersul pe aer este posibil, nu infirm, dar mie nu mi-a reusit pana acum.

Ei bine, o astfel de panica mi-a zburatacit prin maruntaie zilele astea. Nu mi-era bine, dar nici rau. Nici indiferent, nici interesant. Cum naiba sa nu-mi fie intr-un fel? Asa ca mi s-au valurit circumvolutiunile, mi-au intrat simturile in osmoza; trepidatii la maximum in efortul interpretarii senzatiei pentru care nu-mi crescusera inca perceptii. Ce sa mai? Mi s-a asezat creierul in pozitie de atac – cu picioarele usor departate, cu bratele cabrate sportiv, terminate in pumni alerti si cu ochii usor stransi, ca pentru intimidarea adversarului, a tot asteptat ofensiva. Si a asteptat, mititelul, de i-a venit rau, pentru ca nu ne-a atacat nimeni. E paranoic! S-a mai si valguit degeaba. Sunt convinsa ca manie o sa-mi ceara sa-l duc la spa.

Gata. Cred ca stiu de ce m-a bulversat tarasenia asta. Imi lipsea intensitatea. Asta ii lipsea starii mele. Exacerbarea. Atingerea unor terminatiuni ultrasensibile. M-am obisnuit prea tare sa traiesc la limite extreme. Cred ca asta e.

Sau poate nu. Oricum, cred ca stiu altceva. Si anume, despre ce o sa scriu data viitoare. Despre iubire. Sau despre cum patruleaza pelicanii, la fiecare 20 de minute. Dau cu banul.

Invazie cu om

nu stiu daca este o fobie –
cu toate ca am multe
nu le mai stiu numarul nici numele
nici insuficientele din care s-au nascut –
dar nu te suport atat de lipit de mine.
stai mai departe!
esti atat de aproape incat iti simt respiratia pe fata
ochii mi s-au incrucisat
incercand sa te cuprinda
le creste tensiunea
le plesnesc vasele
bastoanele si conurile.
n-ai auzit de spatiul personal?
imi intri in el cu toata fiinta asta straina
pe care n-o cunosc de niciunde
cu care nu am nimic de impartit
deocamdata
si poate niciodata.
eu nu ma termin la capatul epidermei
nici la cinci centimetri de ea
din mine ies energii particule atomi
fac salturi piruete
se intind se latesc
revin
iar ies.
prezenta ta atat de imediata imi face un rau visceral
ma amestec cu bucati din tine
nu vreau sa te ingurgitez
nu te cunosc
n-am niciun sentiment fata de tine
in afara de panica.
imi invadezi fiinta
da-te mai departe!

Nici nu intrasem bine pe usa. Era o usa mare, grea, sculptata. Frumoasa si casa. Cu texturi si culori bogate, incarcate, dar armonioase. Si multa lume. Galagie, viermuiala, chef. De undeva, din capatul camerei, il vad venind spre mine ca si cum era o bomba teleghidata care nu si-ar fi putut gresi tinta. Da, spre mine venea, cu toate ca nu avea de ce. Nu ma cunostea. M-am tras nitel indarat, instictiv. S-a oprit atat de aproape de mine incat am crezut ca o sa ma striveasca. Fata lui in fata mea. Nu mai aveam camp visual. Mi-l luase pe tot. Ma durea creierul.

Nu stiu ce bombanea. S-a prezentat, era ziua lui, m-a intrebat lucruri, nu stiu daca am inteles sau ce i-am raspuns. Eu aveam un singur gand: sa casc o distanta normala intre noi, sa-l dezlipesc de pe mine. Ma tot indoiam de spate, indarat. Eram deja intr-o pozitie instabila si incomoda. Dar sa fi cazut gramada pe jos tot n-ar fi fost rau… cu conditia sa fi devenit inconstienta si sa ma trezesc la spital, sau undeva unde omul asta nu mai exista. Doamne!

Am continuat sa fac pasi marunti indarat si lateral. Dar el mentinea aceiasi distanta infernala. Ca si cum era orb si doar asa ma putea vedea si-mi vorbi, de la trei milimetri. Cuvintele lui nici nu ajungeau la urechile mele – erau prea departe si lateral dispuse pe cap. Imi intrau direct in fata – in piele, gura, nas si ochi. De aceea nu intelegeam ce spune. Plus panica. Parca eram sub atac, sub ocupatie.

– Niciodata nu ma simt mai rau in prezenta oamenilor decat cand sunt atat de aproape de mine fizic. Niciodata nu percep mai acut ideea de “strain” si de spatiu personal. Nu stiu de ce unii oameni au tendinta sa intre in tine, sa te atinga cand iti vorbesc, cu toate ca nu te cunosc, cu toate ca nu exista o intimitate anterior stabilita. –

Am reusit intr-un tarziu sa ma asez pe o canapea. M-am si baricadat cu doua perne uriase. Normal ca s-a asezat cat de aproape a putut, stand aplecat, incomod – de data asta el. Ma faceam ca-l ascult in timp ce mintea mea imi tragea suturi si palme pentru ca nu reuseam sa deschid gura sa-i zic, pe silabe, sa se dea dracului mai departe. Nu stiu de ce este mai important sa nu ofensez un strain decat sa ma protejez pe mine insami.

La un moment dat a trebuit sa se duca la baie. Multumescu-ti, Doamne! Am plecat imediat. M-am dus acasa si m-am spalat cu un mare burete loofah si cu cinci kilograme de sapun. Vreo ora. Sunt sigura ca aveam celulele lui moarte in toti porii. Am dormit prost. Sufar cu nervii.

  • Blog Stats

    • 55,414 hits