in other words

I get this intense feeling of honey
Dripping
Softly, gently, mellow, insanely soothing
Out of yearning for love

A iubi – iubire (epilog)

A iubi – iubire (take 3)

I-a venit ceasul si lui. Capitolului asta. Culmea culmilor – sunt intr-o stare atat de paralela cu acest subiect, incat nici intalnirea la infinitul infinitului nu este posibila. Dar, cum am o tendinta din nastere catre lucrurile mai alambicate… de ce nu? De ce sa nu ma arunc eu in subiectul asta azi, cand starea mea are culoarea vantului turbat? Sa vad ce iese… sau poate imi ies ochii mie ca la melc, fara simfonia in cheia de broasca, interpretata angelic la frunza presata, plus posibilitatea de prelungiri lacrimale. Intotdeauna zic: ceva iese! Nu stiu daca bun sau rau, dar musai, obligatoriu si neaparat, orice actiune are si o reactiune. Dixit! Si cine vrea sa ma contrazica, n-are decat. Traim intr-o lume libera. Cica…

Deci, ramasesem la unde ni se duc iubirile. De parca ele au un set de picioare, sau 200 de seturi, si pot s-o ia la sanatoasa cand au ele chef. Si mai intrebam ce se intampla… “dupa”? Sa vedem.

Am stabilit in ultimul capitol cam cum ne indragostim. Putina divinitate, putina chimie neuronala, putin instinct primar. O simpla reteta alchimica, cu sau fara vrajitor la bagheta, si gata! Iata-ne cu limba scoasa, amorezati pana peste urechi, atarnadu-ne ca un scai de persoana iubita. Sorbindu-i toata vlaga, fiecare cuvant, fiecare respiratie si dandu-i-le in schimb pe ale noastre. Prin osmoza… sau ceva foarte similar. Pur si simplu incepem sa ne intrepatrundem pana ajungem intr-un soi de simbioza.

O entitate noua, cu doua capete – marea creatie a iubirii! Inimile bat intr-un singur glas, gandurile se articuleaza la unison, gesturile au suavitatea unui fulg… sub ceruri zburate doar de stoluri de cocori si nopti de moliciunea catifelei – viata este wow, wow, woooooow! Toate bune si frumoase si la genul superlativ, pana cand una din parti incepe sa se “inmoaie”. Pana cand una din parti incepe sa se… des-dragosteasca. (Ce pacat ca in roamaneste nu am echivalentul lui “falling out of love”, ca si opus a lui “falling in love”; cumva, in engleza are mai mult sens.)

Da’ de ce se des-dragosteste? Aceasta este intrebarea! Unde se piteste ea divinitatea sentimentului? Ce se intampla cu chimiile? Ce se intampla cu supravietuirea speciei? Daca este sa spicuiesc din psihologie, odata atins scopul perpetuarii speciei, sau echivalentul lui (nu-l pronunt, din pudoare – o sa va explic alta data de unde mi se mai trage si asta) interesul scade subit, mai ales cand nu reuseste sa migreze spre lacasul memoriei de lunga durata. Si chiar daca reuseste sa migreze pana acolo, de cele mai multe ori nu reuseste sa stea mult – il trage ata catre noi orizonturi ce se cer cu insistenta feromonica cucerite. Daca lunec subtil din psiholgie in taramul neurostiintei, rezulta ca niste chimicale inceteaza sa se mai produca, scurt pe doi, iar fara reactiile necesare, iubirea se dizolva si este… excretata prin piele, dimpreuna cu celelalte reziduuri corporale. In partea de divin nu ma bag, ca acolo nu stiu ce se intampla. Am inteles cam de unde vine iubirea, ca si veleitate divina, cum vrem noi s-o replicam pe Terra, dar nu pricep ce se intampla dupa aceea… Am replicat-o, ok. Si acuma? Trebuie musai s-o mai replicam… o data, de doua, de sapte ori, in ideea de a ne familiariza foarte tare cu divinul?

Totusi, ce-mi tulbura mie directia nu este ca iubirea dispare, ci ca nu dispare in ambele parti in acelasi timp. Ca daca ne indragostim in pasi de tango, perfect coordinati, de parca ne-a lovit strechea fix in acelasi moment, de ce nu ne si des-dragostim in acelasi timp? De ce, frate???? Si ce este inca si mai greu de inteles este de ce, cand bine vezi – mare cat o zi de post, in oracolul din Delphi, in zatul cafelei si in semnele de circulatie – ca perechea nu te mai iubeste, tu continui sa o iubesti. Asta este cea mai mare nenorocire a iubirii – ca intr-una din parti moare natural si ca in cealalta moare prin… euthanasie, dupa chinuri lungi si grele.

Dupa cum puteti intui din tafna subterana, eu fac parte din cei cu euthanasia… Nu pot vorbi din punctul de vedere al celorlalti, ca nu-l cunosc. Nici sentimentele adiacente. Nu stiu cum este, de pilda, sa fii in papucii lor si sa te uiti la fiinta pe care ai iubit-o odata cu pasiune si sa realizezi ca n-o mai iubesti. Nu stiu cum se traduce sentimentul asta in sufletul lor. Tristete, fericire, nepasare? Habar nu am. Deasemeni, nu stiu cum este sa te indragostesti de cineva… cand esti deja indragostit de alt…cineva. Multi sustin ca pot iubi mai multi parteneri cu aceiasi intensitate, in acelasi timp. Asta chiar nu pricep cum devine… poate ca indivizii de genul asta seamana cu Ama (sper ca o stiti pe Ama).

Ce stiu eu bine, bine de tot este cat de cumplit este sa ramai spanzurat intr-o iubire in care “obiectul” ei a disparut. Cum este sa ramai cu iubirea pentru celalalt in sistem, in timp ce acest “celalalt” este undeva in galaxia cea mai indepartata a altui univers din care nu se mai poate intoarce in timpul tau real vreodata. Stiu cum este sa tii, pana ti se topesc degetele cu totul, lumanarea acestei iubiri letragice care parca refuza sa moara, tragand de viata ei de parca ar fi om si care in, ultima instanta, nu moare fara sa ia cu ea halci mari din tine. Asta stiu.

In concluzie, iubirile nu se duc “undeva”. Ele ies din actualitate/intensiate si sunt impinse, mai curand sau mai tarziu, spre extremitati ale creierului care se ocupa cu incartiruirea amintirilor. Nu stiu pentru cat timp raman la noi in cap. Poate pentru totdeauna? Si poate chiar si pentru cei care de des-dragostesc pe cale naturala. Iar descompunerea, uneori lamentabila, a celor care raman indragostiti de o stafie are de a face cu imposibilitatea lor de a reinvata sa fie singuri. Nu-i deloc greu de inteles de ce, odata ispitit cu sublimul contopirii totale cu un altul, ramai infirm sufleteste cand te trezesti din nou singur. Plus ca singuratatea de “dupa” parca taraste dupa ea si atributul “eterna”…

Si stiti care-i partea si mai ciudata? Pana la urma, canonit ca vai de tine, iti casapesti iubirea. Poate mai ramai in firea ta, poate nu. Si poate te indragostesti din nou, intre timp. Totusi, trec ani de zile peste tine si tot te mai trezesti uneori cu un urias gol in tine. Iar acest vid care te soarbe nu este dorul pentru acel om pe care l-ai iubit odata – pentru ca intr-un final apoteotic chiar reusesti sa nu-l mai iubesti – ci este dorul de acea iubire. Intelegeti voi dileala? Ti se face dor de propria ta iubire. Nu de cum ai fost iubit, ci de cum ai iubit…

A iubi – iubire (take 2)

Am iubit. Acut. Obsesiv. Inconstient. Asa cum se iubeste uneori.

Nu cunosteam fizionomia, anatomia si fiziologia iubirii cand m-am indragostit. Va jur ca s-a intamplat intr-o secunda. Maxim doua. A fost ca un soc electric – chiar daca suna a cliseu. Asa ceva am mai simtit in viata asta doar in urma stoparii unei medicatii si cand mi-am bagat degetele in firele expuse ale unei prize.

Am revenit cu gandul de nenumarate ori la acel moment crucial, la constientizarea instantanee ca ceva uimitor mi s-a intamplat din senin, fara avertizare, fara anestezie, fara optiune. Este aproape imposibil intr-o astfel de situatie sa nu crezi ca esti personajul principal intr-o “prestidigitatie” supranaturala. Chiar de as fi avut la acea vreme cunostintele pe care le am acum despre mecanismul neuronal al iubirii, tot mi-ar fi fost greu sa nu cred ca ceva de natura divina ne-a ales, pe mine si pe “el”, sa fim impreuna. Ba mai mult, ca am fost “alesi” din vremuri imemoriale – ca am fost meniti dintotdeauna sa fim impreuna, ca suntem jumatatea sublima a celuilalt.

Pe acest baiat il cunosteam deja de cateva luni bune. Nu percepeam o atractie fara precedent. Nu aveam nici mari inclinatii romantice. Dealtfel, mai fusesem indragostita anterior. Sau asa credeam eu ca se chema senzatia pe care o incercasem. Nu fusesem impresionata. Nu regasisem inefabilul pe care il intuisem in “Adam si Eva” al lui Rebreanu, spre exemplu. Si apoi, eram chitita oricum sa nu ma indragostesc “nebuneste” vreodata…

Pana in acea zi cu… cliseul. O zi banala de primavara. Chiul in parc, cu colegii. Nu stiu cum, ce mana stangace si oarba ne-a asezat unul in proximitatea celuilalt, apoi capul lui pe picoarele mele, apoi eu citindu-i dintr-o carte. Nu-mi aduc aminte cate pagini citisem, si nici ce anume, cand m-a lovit leuca providentiala, dar imi aduc aminte ca n-am mai avut voce si nici aer pentru cateva secunde. El deja dormea.

De aici, pana la celulele care-si ieseau din matca de cate ori il vedeam, sau doar intuiam venind, pana la imposibilitatea plamanilor sa se satureze cu aer, pana la repozitionarea inimii in regiunea gatului si acele batai ale ei care-mi surzeau urechile la orice strigat caraghios al ratiunii, pana la amnezia totala a orice altceva care nu se reflecta in mine prin “el”, pana la disperarea cu care-l tineam in brate imaginandu-mi ca o siameza alipire, eterna, trebuie neaparat sa fie cu putinta, si pana la placerea infinita cu care ma recunosteam in necesitatea fiecarui gest al lui, a trecut nu foarte multa vreme. Si a trecut ca o avalansa, ca un cutremur, ca un fenomen natural care preschimba fata pamantului in numai cateva minute. Nimic din mine nu a ramas neschimbat. Absolut totul a recapatat o alta valoare – lumea in jurul meu s-a reasezat ca o matca in care incapeam absolut perfect, ca un caus caruia ii fusesem calculata sa ma potrivesc din nastere. Si asta doar pentru ca se inventase “el” in aceasta lume.

Am iubit. Cu sufletul. Cu trupul. Cu intreaga memorie – a mea si a tuturor oamenilor. Asa cum se iubeste uneori.

Putin stiam pe atunci de instinctul de autoconservare, de nevoia mea ancestrala de a-mi asigura perpetuarea in dimensiunea timpului cosmic, de faptul ca la nivele discrete cautam un partener viabil si perfect cu care sa-mi divizez celulele intr-un urmas. Astfel, cand din iubirea carnala sareau scantei magice, cand din atingeri erotice se porneau furtuni de fluturi sau alte zburatoare diafane si efemere, cand imposibilitatea de satiere a sufletului cersea cu obstinenta vesnicia momentului prin extaze ale trupului repetate pana la consupmtie totala, mintea mea nu se gandea la faptul ca implinesc o banala programare biologica. Mintea mea era convinsa ca gasisem raiul pe pamant – si ma agatam de el cu toate terminatiunile nervoase legate la vreun simt, cu toata epiderma, cu mainile, cu gura si cuvintele, cu toata determinarea de a-mi asigura permanenta acelui miracol in care ma simteam implinita. Mintea mea se desfata, imbibata in acesata stare de fericire, care cu siguranta trebuie ca imi amintea la un anumit nivel de iubirea divina si de confortul ei pe care tindem sa-l duplicam cand suntem aici, pe pamant.

Bazat pe aparenta exactitate cu care sunt toate cele planuite in macro si micro cosmul nostru, se pare ca cine a legat aceste doua directii ale omului a facut-o cu buna stiinta. Pentru a ne da iluzia ca suntem creatori de viata prin iubire – si doar prin ea; ca suntem in ultima instanta zei, sau macar cu posibilitatea de a aspira la acest statut sau la imediata lui vecinatate. Doar in felul asta agonia noastra pe acest pamant devine justificata – implinidu-ne, din instinct, prin creatie, care tine prin excelenta de divinitate. Ne perpetuam specia in acelasi timp in care invatam miracolul iubirii pamantesti pentru a o recunoaste pe cea de dupa – iubirea divina – catre care tindem cumva magnetic. St. Augustine spunea ca “greutatea este pentru corp ceea ce iubirea este pentru suflet”. O forma de atractie universala, un sine qua non al omului. Alt ganditor, St. Thomas, spunea ca “toate corpurile tind catre un loc al lor, natural, in univers”, chiar daca le excludea pe cele cu capacitate cognitiva – respectiv oamenii. Mai tarziu, Dante, in “Divina Comedia” aplica aceasta lege cosmica, de a-si gasi “locul” lor natural, si oamenilor. Iar acest loc al lor este, in viziunea lui, in iubirea divina – catre asta tindem noi, ca si corpuri spirituale. Dante o numea “gravitatie spirituala”, iar in cazul lui “lumina divina” se rasfrangea in iubirea lui pentru Beatrice, o pamanteana – “obiectul” catre care el gravita.

Cum era, asadar, sa nu ma simt un supraom cand m-am indragostit? Cum sa cred ca sunt un simplu om care urmeaza o poteca existentialista, cand din haosul fiintei mele mi s-au regrupat toate celulele doar pentru a implini o microcosmogonie – o familie, un copil, un nou ciclu care cerea sa se implineasca chiar din carnea mea? Doar asa viata mea isi gasea un scop. Prin aceasta iubire care parea sa ma scoata din limitata conditie de om. Nu-mi pasa ca “reinventam roata” pentru a infinita oara, ca mii si milioane de oameni simtisera aceaisi epuizare si beatitudine a simturilor inaintea mea. Mie-mi parea ca eu si jumatatea mea eram unici si ca vom fi impreuna pana la sfarsitul cel mai de pe urma al timpurilor. Mi se parea ca suntem eroii lui Eliade in “Nunta-n cer”. Sufeream de aroganta indragostitului…

Dar, iubirea este ca un organism. Se naste dintr-o nimica toata, se hraneste si creste uriasa din aceasta iluzie a apartenentei vesnice, dupa care incepe sa intre intr-un stadiu extrem de instabil, sfrasind, cel mai adesea, prin a muri.

Psihologii impart iubirea romantica in trei faze: dorinta, atractie si atasament. Dorinta ne “expune” unul altuia, atractia asigura posibilitatea de a ne concentra asupra procrearii, iar atasamentul asigura toleranta reciproca a celor doi parteneri pentru a creste un copil. Dintre aceste trei faze, singura care isi are “locul” intr-o regiune a creierului responsabila cu stocarea pe lunga durata este atasamentul. Primele doua, cu locatia specificata in prima mea “dizertatie”, in zone ale creierului responsabile cu imediata obtinere a placerii, nu fac altceva decat, in termeni prozaici, a ne asigura perpetuarea speciei, prin exacerbarea acestui sentiment pana la sublimarea lui cu diviniul. De aici se prea poate sa intelegem ca cel mai important este sa procream copilul si nu sa-l si crestem in tandem. Si asta cu siguranta pentru ca daca a putea face un copil nu este posibil fara doi parinti, a-l creste, este. Se vede de la o posta unde pica accentul ancestral, iar unde “pica”… nu este locul pe care mi-ar placea mie sa-l vad – acela in care s-a petrecut alchimia predestinarii intalnirii a doi pamanteni, care au fost inventati, idilic si idealistic, unul pentru celalalt.

O sa credeti ca mi-am naruit singura ipoteza de la inceputul acestei incursiuni… Dar, nu! Chiar daca pretuiesc foarte mult stiintele de toate felurile, care ne explica in detaliu atomii si legaturile dintre ei si galaxia vecina, sunt si o adepta a misticismului, care implica o dimensiune dincolo de manunchiul nostru de carne si oase, si nu o sa ma dezic de la faptul ca iubirea este o manifestare divina, in pura ei esenta. Tocmai bazat pe acest fapt, am conchis, cu ajutorul marilor ganditori mentionati mai sus, fie si numai in teorie, de unde se naste in noi necesitatea de a iubi, “de unde vine” ea. De acuma sper sa-mi gasesc resursele sa stabilesc de ce moare iubirea sau unde se duce, cand nu ramane orientata in directia vesniciei insinuate la inceputurile ei; ceva trebuie sa se intample cu ea – conform teoriei ca nimic nu se pierde, totul se transforma. Iar de aici si pana la de ce, cand dispare iubirea, si mai ales cand dispare unilateral, cel care ramane atarnat de ciotul ei mutilat se farama, nu poate fi mai mult de inca un pas. Pana atunci insa…

Am iubit. Nebuneste. Intens. Inefabil. Asa cum se iubeste uneori.
Amin.

A iubi – iubire (take 1)

Mai am un obicei prost. De cate ori imi propun o actiune, ma pierd in detalii. O iau pe alte carari, fac ocolul pmantului de trei ori, ajung si pe alte planete, ma intorc, ma sucesc, pana ametesc. Starea de ameteala nu-mi displace, dar faptul ca imi ia atat de mult sa implinesc ceea ce mi-am propus, da.

Asa si cu subiectul iubire! Doar ce am deschis un “blank new document”, am dat intelectului comanda “iubire” si m-a si naucit imensitatea acestui subiect. Mi-au fugit mintile instantaneu in toate directiile posibile… cate feluri de iubire exista, ce le motiveaza, de unde ni se trage necesitatea de a iubi, cati psihologi, biologi, antropologi si filosofi nu au incercat s-o explice, cati nu au incercat sa-o defineasca, cati dintre noi toti, in parte, nu am fost municiti pana la sublim sau… os de acest sentiment s.a.m.d. Dintr-o data coplesita, m-am intrebat de unde s-o pornesc. Cam cat de lat, lung, inalt si adanc este acest sentiment? Cat de general si abstract, cat de specific si personal. Cat de urias! Intregile noastre vieti graviteaza in jurul iubirii. Niciun alt sentiment nu ne este mai vital.

Asa ca nu stiu exact de unde sa incep. Nu cred ca o pot face metodic, pentru ca nu am specializare… alta decat ca am experimentat iubirea pe pielea mea, ca am primit-o si dat-o, intr-un fel sau altul, de cand m-am nascut. Cel mai probabil imi vor trebui mai multe incursiuni in subiect. Plus ca nu stiu unde voi ajunge. Asta este avantajul scriiturilor la liber – nu trebuie sa dovedesti ceva anume.

Poate ca ar fi fost mai simplu sa va cer voua parerea despre iubire si apoi sa polemizez eu, dar sunteti prea putini cei care scrieti aici si nici nu stiu cat va pasioneaza subiectul. Asa ca fac eu deschiderea si poate veti avea si voi ceva de zis/completat/contrazis. Ma intereseaza clar si parerea voastra!

***********************************************

Sa incep totusi cu o clasificare: in esenta, exista trei tipuri de iubire.
1. iubirea romantica, pasionala (intre doua persoane, de regula de sex opus, care are ca baza finala, instinctiva, procrearea)
2. iubirea platonica sau familiala (intre prieteni, membri de familie etc.)
3. iubirea religioasa (de Dumnezeu sau echivalentul lui in celelalte religii)
Dealtfel, oamenii mai pot iubi, cu foarte mare intensitate, si alte cele… animale, concepte/convingeri, activitati, natura… sau chiar pe sine insisi, dar pe acestea nu le voi include aici.

Din cele trei tipuri de iubire, prima este cea care ne da cele mai multe batai de cap, care ne rupe sufletele, dupa ce ni le va fi implinit, care ne ridica si ne darama cu o forta uriasa. Celelalte doua, si ele la fel de intense, cand se aplica cu adevarat, nu prea au darul sa ne dea cu capul de toti peretii. V-ati intrebat de ce? Eu cred ca am o urma vaga de raspuns; sau imi place sa cred ca am.

Dintre toate definitiile iubirii pe care le-am citit, am retinut-o pe cea mai simpla si pertinenta. Era data de un rabin, nu i-am retinut numele: “a iubi inseamna a oferi fara sa astepti sa primesti inapoi”. In cazul tipului 2 si 3 de iubire, noi putem sa daruim/oferim fara sa asteptam ceva in schimb, dar in cazul primului tip este extrem de rar sa nu asteptam… cel putin la fel de mult pe cat am oferit, daca nu chiar mai mult. De aici si dramele adiacente.

Delatfel, intre primul si celelalte doua genuri de iubire sunt extrem de multe deosebiri. Una dintre ele, ca sa dau doar un exemplu, este ca daca se prea poate sa nu-ti mai iubesti jumatatea la un moment dat, din varii motive, este aproape imposibil sa nu-ti mai iubesti copilul, chiar de-ar fi sa fi comis o crima grotesca, sau sa nu-l mai iubesti pe Dumnezeu, chiar de-ar fi sa-ti fi luat tot ce aveai mai drag pe lume.

Ce mi-ar placea mie sa inteleg este de ce. De ce asemenea deosebiri cand intensitatea acestei emotii – iubirea – este la fel de mare in toate cele trei cazuri? Ce-i drept, iubirea romantica, in fazele ei incipiente (psihologia si, mai nou, neurostiinta sunt de parere ca aceste faze pot dura pana la trei ani), se manifesta precum… o boala mentala – palpitatii, fixatii, senzatia de sufocare etc. Asta pentru ca se pun la lucru regiuni ale creierului si neurotransmitatori responsabili cu placerea – ca in cazul foamei, setei sau necesitatii drogurilor. Dar de ce se implica astfel de regiuni in cazul iubirii pasionale si nu si in celelalte doua? Are de a face cu faptul ca iubirea romantica presupune satisfacerea unui instinct primar al omului – procrearea (care este pana la urma o forma a supravieturii, a autoconservarii)?

Ma opresc aici, deocamdata.
Sa nu mi-o luati in nume de rau! La o prima vedere ar putea parea ca incerc sa “demitizez” iubirea, s-o rezum la o serie de trasee neuronale premeditate de acum mii si mii de ani. Nu stiu daca chiar asta incerc sa fac. Nu vreau sa minimalizez… “fluturii” si euforia acestui sentiment. Incerc sa inteleg de unde vine si unde se duce si cum te poate farama o iubire de genul asta. Am monstri de exorcizat.

  • Blog Stats

    • 55,414 hits
  • Calendar

    • Iulie 2017
      L M M M V S D
      « Iul    
       12
      3456789
      10111213141516
      17181920212223
      24252627282930
      31  
  • Caută