Romania pitoreasca

M-am invartit pe bloguri azi. (Nu, n-am avut nimic mai bun de facut. Nu, nu ma invidiati! Sunt somera. Neplatita. Pam-pam…) Mi-a nazarit pe unul in mod special; dar nu pe blog in sine, ci pe un post al lui. Si nici pe post, ci pe o anume nuanta. Blogul este chiar al lui Aghiutza – asa cum l-a lasat natura, adica in nud – lansat de doar cateva zile in blog-o-sfera; …motiv pentru care ma simt oleaca cu musca pe caciula (va rog, retineti musca, voi reveni la ea).

Asadar, ma gandesc ca daca ii fac putina reclama n-o sa ma besteleasca la un moment dat, de-o fi sa devina stringent, pentru ca si-a facut blog………. la sugestia mea nevinovata. Plus ca proprietarul lui Aghi mi-a promis o desfatare culinara pe care nu vreau s-o ratez din cauza unor resentimente nemeritate. Vorba este, eu stiu… nimic! Cum sa sfatuiesc eu pe cineva de bine, cand nu stiu nici ce-i bine pentru mine? Si cu asta imi inchid abrupt argumentatia.

Totusi, ca nu stiu nimic e una, dar sa nu zica cineva ca nu sunt eficienta si o buna ochitoare! Dintr-un singur foc mi-am gasit si inspiratie, imi fac si post si-i dau si lui Aghi un pic de suport, ca asa fac prietenii de blog. Daca imi si dadeam sa mananc cu ocazia asta, ar fi fost chiar si mai si, dar am invatat sa ma multumesc cu mai putin…… a mancare. M-am hotarat sa particip efectiv la miscarea ecologica prin consumul redus de vegetatie si fauna. Mai urmeaza sa reduc numarul de dusuri si sa imbratisez ciclismul pentru restul vietii. Long live planet Earth! And I’ll get real skinny… and possibly stinky, but fit.

Bon. Mai departe. Postul lui Aghi. Nu mai stiu cum il cheama. Ceva cu vinuri. Nu ma duc acum sa ma uit ca-mi fuge muza. Si asa e tafnoasa azi. Textul este foarte misto dupa parea mea. Are umor, e subtil si surprinde. Nu vreau sa tradez prea mult din el, ca poate o sa vreti sa-l cititi, dar o sa va spun ca in continutul lui coexista, cu restul personajelor si peisajelor, o musca. Da, asta-i musca la care ziceam ca revin. Deja, cred ca neamul mustelor este alertat la maximum, roind prin transeele netului, benoclandu-se cu ochii lor supradimensionati la postul lui Aghi si al meu, incercand sa priceapa de unde atata atentie concentrata asupra lor. Nu care cumva le-om pune la cale o mare exterminare? Sau oare au devenit deitati si cam este cazul sa se umfle in pene? Ma rog, aripi.

Musca asta – cu toate ca nu in jurul ei vreau eu sa “roiesc”, dar o gasesc comica in context – trece printr-un avatar. De fapt este vorba de un dublu “avatar”, dar, cum ziceam, luati de cititi voi. In cararile ei prin poveste, numai ce da la un moment dat peste niste gropi si balti noroioase pe strada… atat de accesibile si familiare romanului cu sau fara veleitati rutiere. Si am avut de-odata o mare revelatie (cu toate ca am mai avut-o). Toate “romanismele” astea hilare, oricat ar fi ele de agasante cand te iau de gulerul hainei chiar pe tine, sunt exact ceea ce detrermina si perpetueaza pitorescul romanilor si Romaniei! Iar fara toate aceste “defecte”, de constitutie si substrat, incepand de la caverne in strazi, in care-ti frangi masina, daca nu chiar si gatul, sau “tanti Aglae”, careia nu-i scapa vreo intrare sau iesire din bloc si care musai are si vocea foarte pitigaiata, si terminand cu mitocanismul (in forma asta, ca sa impllice un curent… politic!) general valabil de la parlament (fara a omite enormitatea debordanta a variatiunilor dintre limitele notate), romanii nu ar mai avea niciun schepsis. Fara toate aceste condimentari, romanii ar fi terni si plicticosi…. Si foarte plictisiti.

Sa mai spun ca nici textele lor literare nu s-ar bucura de inegalabilul adaos comic venit tocmai din aceste “romanisme”?? Se subintelege. Sa luam exemplul unuia care nu se poate bucura de aceste subterfugii. Pe mine. Sa presupunem ca dau si eu sa scriu un text. In afara de a ma agata cu toate puterile de natura umana, pe care s-o infloresc la infinit, ca sa scot niste umor din ea, altceva, extern, nu prea am. Pe sosele de pe aici rar daca dai de-o groapa. Cel mult te hurducane un pic, dar nu pana la punctul de a-ti amputa limba… si nici nu intri cu masina in ea pana la oglinda retrovizoare, urmad sa astepti excavatorul si toate canalele de televiziune. Daca, dintr-o intmaplare vecina cu remarcarea unui OZN, apare vreo groapa in trotuar, brusc se ridica in jurul ei patru pancarde care-ti ajung pana la sold, intr-o culoare strigatoare, mai-mai sa te ia la palme. N-ai nicio sansa sa-ti rupi tocurile sau fiinta pe care ti-o plimbi pe ele. Si as putea continua cu lista pana poimaine. Prin locurile astea lipseste cu desavrasire sarea si piperul din peisaj (si nu numai)! Daca te chinui extrem de mult si esti carcotas din fire, poftim, poti gasi un inconvenient optic in taietura boschetilor in forma de caprioara care nu cadreaza cu cladirile inconjuratoare, toate moderniste si cu pereti de sticla. Cum dracului sa te distrezi din asta? Distractia toata este la romani, care vorba ceea n-au nici linii demarcante pe strazi. Nu stii naibii pe unde conduci – pe o banda, pe doua, pe contrasens?

Totusi, ca romanii au parte de nuante hilare in literatura de orice fel, este doar un aspect insignifiant. Ei, in ultima instanta, se distreza destul de copios pe baza a tot ce se ramifica din propriile lor “defecte”. Da, nu zic – se si vaieta o gramada. Tocmai din aceste inconveniente, mai ales cand ii loveste in plina fata, pe namancate si fara diazepam. Dar ce-ar face ei fara aceasta vesnica resursa de plangeri si ironie? Cat de interesanta ar mai fi viata lor de-ar fi sa nu mai contina nimic din toate acestea? Nu s-ar plictisi ei din cale afara, lipsiti de epopeea zilnica prin care trec? Si despre ce ar mai vorbi???

Nu stiu cum toti romanii o duc rau, au conditii execrabile, n-au bani, dar cu toate astea este un hai pe ei de zici ca nu-i adevarat. Cum naiba? Si de ce se inghesuie toti sa-mi spuna cat de groaznic este acolo si sa nu ma puna dracu’ (nu tu, Aghi) sa ma intorc? Ca doar am trait si eu acolo si am gustat din toate delicatesele traditionale. Si eu am ramas cu samponul in cap in miezul noptii, intrebandu-ma daca n-as putea sa extrag destula apa din rezervorul de la wc ca sa ma limpezesc. Si mie mi-au inghetat aburii respiratiei in turturi la nas, pe timp de iarna, in case de oameni, si nu in cotete de gaini. Si eu am crezut in nenumarate randuri ca fac apoplexie in fata vreunei vanzatoare cu mintea sterapa si mi-am blestemat soarta in fata pestilentiosului si aberantului sistem care ne oranduieste debilitant. Dar asta nu inseamna ca nu mi-a fost si bine… asa cum va este si voua, din cand in cand. Mai, voi vreti sa nu ma distrez si eu… hmmmmm?

Dar, pana mi se aleg mie cararile si capat viza de Romania (ha!), o sa ma chinui cu lipsa totala de amuzament domestic, aprovizionandu-ma doar de la voi. Tineti-ma la curent cu gogomaniile! Nici nu trebuie sa le infloriti. Prezentati-mi-le in starea lor bruta.

PS Asemanarile cu realitatea sunt pure si intamplatoare. Dar eu mai si fabulez. Mai ales cand imi aleg drept capitan de bord o musca beata.

Scribere est agere

Vreau sa scriu. Sa scriu pana imi amortesc degetele, pana mi se topeste tastatura, pana inteleg. Sa zburde litere, sa se alipeasca in cuvinte, cuvintele in sensuri pe care sa le simt mai mult decat sa le interpretez cerebral, asa cum am fost invatata de catre altii, cu o imagine in oglinda, rasturanata, la care sa ma uit cu capul in jos…

Intotdeauna mi s-a parut ca atunci cand scrii despre lucruri le intelegi mai bine. Cand eram mica, in scoala, invatam mai lesne daca rezumam in scris. Ca si cum, dupa ce imi formulez gandurile suficient de clar ca sa le pun pe hartie intr-un mod fluent, le percep un nou inteles. Ca un fel de inteles al intelesului. O dubla distilare a lui. Ciudat, nu? Si totusi in cazul meu functioneaza acest sistem. De aceea scriu.

Pentru cei care nu ma cunosc – nu scriu de multa vreme. Nu m-am lamurit decat de curand ca scrisul ma poate ajuta sa ma inteleg (marele meu scop in viata!, in lipsa de altul, mai maret). Nu am avut revelatia faptului ca pot trece cu cuvantul scris prin mine insami, precum un plug prin ogorul intelesurilor, sa le destelenesc, sa le dezmeticescc pe cele adormite, sa le resuscitez pe cele muribunde, sau, pur si simplu, sa sadesc altele. Dar pana la asta, am fost si prea muncita de faptul ca eu nu sunt o “scriitoare”, ca nu ma pot compara cu ceea ce au scris si scriu altii, cu precizia de bisturiu chirurgical cu care ei isi diseca trairile, framantarile, dramele, cu abilitatea cu care ei isi fac cititorii sa vibreze. Mi se parea ca nu am vreun drept sa scriu. Ca ar fi trebuit sa mi-l dea cineva, inscriptionat pe o diploma cu inflorituri aurite, inmanata cu mare pompa in fata unei audiente ragusita in ovatii. Ca fara acest “drept”, sa scriu ar fi un tupeu mitocanesc.

Am inceput sa scriu, oarecum, acum un an si jumatate, la sugestia Scenaristei, pe numele ei adevarat Ioana Barac-Grigore. (Ca sa fim clari – ea este sora mea, chiar daca nu este…) “Catharsis”, imi spunea ea. “Vino si scrie pe blogul meu. O sa te ajute.” M-am dus; fara sa o cred neaparat. Mai degraba m-am dus pentru ca aveam nevoie de prezenta ei. Cat despre scris, m-am izbit de inhibitia mentionata mai sus cu atat mai mult cu cat Scenarista este extrem de talentata la proza, poezie si alte incursiuni in taramurile subcutanate ale exprimarii cu ajutorul cuvantului.

La inceput mi-a fost greu si din cauza limbii, oricat de incredibil suna. Nu mai scrisesem in romana de pe vremea cand scriam scrisori trimise cu posta, caci comunicarea cu familia si prietenii prin telefon era prea scumpa, iar computerele personale erau inca un lux. Ani de zile m-am gandit si exprimat in alta limba decat cea materna. Nu ca este posibil sa-ti uiti limba, dar nefolosind-o zilnic pierzi din usurinta exprimarii, din complexitatea sinonimelor, din certitudinea definitiilor etc. Ori eu eram cam in faza asta cand m-am infiintat la Scena pe blog. Pana si din acest punct de vedere mi-a facut bine stramutarea mea virtuala la ea. Imi regaseam confortul in propria limba, chiar si fara acuratetea de odinioara: ma refamiliarizam cu ceva de care aproape ma instrainasem. (Cei care nu ati fost in situatia asta, probabil veti ridica spranceana mai mobila, a neincredre, dar va spun sigur ca se intampla – iar hilara sintagma “nu mai stie sa vorbeste romaneste”, in ideea in care… “a stiut vreodata”, are un oarecare adevar in ea.)

Cu doua handicapuri din start, mi-a fost tare ciudat sa scriu, e drept, dar incurajata indirect de ceilalti comentatori, nici ei mari nume pe firmamentul literaturii romane, am scris si eu cu “valul”. Mai stangaci, mai in gluma sau in serios, din rarunchi sau superficial, mascat sau nu sub forma aberatiei, am tot scris. Chiar daca la un moment dat Scena a inceput sa dispara cu saptamanile si lunile, chiar daca pur si simplu monologam zile in sir, cand nu aveam aportul altor comentatori cu care sa converg spre forma mai sofisticata si incitanta a… dialogului. Mai apoi, a inceput sa mi se sugereze sa-mi fac blog (aici sa dau creditul meritat: Scena, Dimi, Marius si T.). M-am gandit la aceasta varianta o vreme. Din aceiasi dilema a lui “ce am eu de spus altora?”, mi-a parut nejustificat sa ma lansez si eu blogosferic, cand este netul plin de bloguri care nu spun “ceva”. Totusi, capatasem aceasta pofta a scrisului, chiar daca nu aveam ceva radical de spus unui potential cititor, si ajunsesem la concluzia din introducerea de mai sus ca scrisul ma ajuta sa ma autointeleg si in ultima instanta sa-i inteleg si pe ceilalti.

Asa ca scriu. Si scriu in esenta pentru mine. Nu pentru “tine”, asa cum credeam eu ca trebuie sa se scrie… Nu stiu daca cineva va vibra la vreun rand al meu, daca se va recunoaste in gandirea mea, in micile drame cu care ma lupt, in acesta exorcizare si intentie de purificare, in aceasta incercare de a-mi elimina complexele prin a le permite o forma de expresie. Ideea este ca poate imi voi da de cap in felul asta. Sau “la cap”, sa raman intr-o fabuloasa stare de amnezie pentru restul zilelor. Ceva trebuie sa iasa din orice proces.

Azi m-am trezit chitita sa scriu, cum spuneam, pana mi se tocesc degetele sau pana mi se termina permutarile de litere. La cafeaua de dimineata mi-am rupt pe rand petalele din margareta imaginara… “ma iubeste, nu ma iubeste?”… cu echivalentul “scriu despre iubire, ca sa-mi continui divagatia inceputa mai demult, sau scriu despre altceva?” Din fericire, mi-a iesit “altceva”-ul. Nu cred ca aveam creierii dispusi in sprirala infinita azi, ca sa pot vorbi despre unde ni se duc iubirile. Azi sunt chiar trista ca ni “se duc”, ca in loc ramane un gol de neumplut si ca percepi acest gol cu o intensitate incredibila pentru un… vid; asa ca las iubirea pentru zilele cu soare si peisaj marin.

Azi mi se trage dintr-o serie de zile proaste. Azi are inca un vag gust al lui ieri, iar ieri al lui alaltaieri… cand rasalaltaieri avea gustul esentei de matraguna. Din miezul mlastinos al acelui rasalalatieri, scriam ca “… ma simt absolut pierduta in spatiu, in timp, in intelesuri si motivatii. Absolut totul pare lipsit de sens. Dar absolut totul. Fara exagerare de dragul dramatismului literar de care nici ca-mi pasa acum. Faptul ca ai un mecanism fiziologic care-ti dicteaza sa-ti extinzi cutia toracica intr-o inspiratie, faptul ca tebuie sa-ti dai de macare, faptul ca joci dupa regulile unei societati in care te-ai nascut si prin cultura careia, ca printr-o lentila deformanta, esti invatat, fortat sa privesti si intelegi totul etc. “. Scriam ca “…Ma striveste ceea ce altii asteapta de la mine. Ceea ce astept chiar eu insami.”. Am sters acel post, dar, iata, revin asupra ideei centrale care justifica seria de zile din care abia acum imi mijesc ochii periscopici, vrajiti de un strop de caldura primavarateca si un cantec soptit, nici eu nu stiu de cine: astept prea mult de la mine insami!

Si asta in ciuda faptului ca eu abia ies dintr-o urias de lunga perioada de… convalescenta. Nu pot sa ma mir ca alunecarile in “lipsa de sens” ma pot smulge inca cu atata usurinta din starile fabricate rational, de care m-am agatat cu carlige de rufe, pioneze si alte sisteme de prindere foarte precare. Nu pot sa ma mir ca inca nu stiu sa functionez cu polii repozitionati, ca nu stiu cum sa ma desfasor, proaspat iesita dintr-o “era glaciara”, intr-un peisaj starpit de fauna si flora originara. De fapt, nu ma mir, ci ma apuca deznadejdea ca imi ia atat de mult timp sa “ies”, sa fiu in afara oricarui risc de “reinfectare”, sa fiu vindecata o data si pentru totdeauna.

Nu, nu te grabi sa fii simpatetic. Nu este vorba despre o boala care sa merite empatia ta -nu a facut parte din bolile somatice. Acelea sunt boli in care “gazda” nu are vreo vina. Boala mea a fost de… suflet – genul acela de boala pe care ne-o facem cu mana noastra sau in care picam din slabiciune, naivitate, prostie si/sau insuficiente la nivel neuronal (poftim, este si un pic de somatic implicat!).

Totusi, si ea este tot o boala. Chiar daca privita cu condescendenta de marea majoritate a oamenilor, ea este la fel de reala, de grea si te face la fel de zob, cu atat mai mult cu cat medicatie nu i s-a inventat inca – deci nici macar de efectul placebo nu se pot bucura cei afectati.

Acestea fiind zise, iata-ma, asta sunt! Catre asta am gravitat azi cu dorinta de a scrie si iar scrie, bag seama. Catre cum sunt in plin proces de recuperare, cu proteze, perfuzii si catetere imaginare pe minte – “organul” dintre suflet si creier, dintre spirit si ratiune. Organul asta al meu este inca sub handicap. De aceea mi-am numit blogul cum vezi si singur; de aceea visez la… cataplasme, la o vindecare miraculoasa, dar babeasca, venita din simple cuvinte administrate in portii de soc. In paranteza fiind spus, chiar ma lansasem de curand intr-o scurta nota pe tema cuvantului, a cum ne face si desface el, la un post al Anei Maria, tocmai despre cuvinte. Imi zburase instantaneu mintea, evident, la Nichita Stanescu si obsesia lui cu cuvantul si imposibilitatea noastra de a transcede prin cuvinte. Mi-e imposibil sa cred ca eu voi ajunge unde nu a ajuns incredibil de talentatul Nichita, tocmai prin arta cuvintelor, dar nu pot decat sa sper ca am o infima sansa, daca ma uit la ele dintr-o pozitie suficient de nefireasca… poate asta este secretul…

Asa ca voi scrie la vale, cu obstinenta si incapatanare. Voi silabisi ca o invatatoare pentru elevii de clasa intai, voi pune accentele in locuri nepermise, voi rosti cuvintele si de la capatul celalalt, ca intr-o pasareasca naiva, ma voi juca cu adverbele, pronumele si prepozitiile, subiectele le voi transforma in predicat, voi lua sintaxa si semantica si le voi labarta caraghios in toate directiile, voi apela la orice tertipuri literare sau non-, poate-poate voi ajunge la acele sensuri salvatoare. Iar tu? Nu trebuie sa faci ceva anume. Dar daca te intampli sa intelegi ceva inaintea mea, lasa-mi semn.

TEMPUS FUGIT

Bate la usa. A venit cu mult mai repede decat ma asteptam. Intotdeauna imi socotesc prost timpul. Cu bigudiurile-n par, cu fardul pus doar pe-un ochi, in treanta de casa, cu butonierele desirate si un capat al buzunarului descusut, parca sunt adunata de pe strazi. Masa n-am pus-o, tacamurile nu le-am lustruit, la pahare nici nu m-am uitat, de zoaie, mancarea nu-i gata. N-am terminat mai nimic. Cu toate ca mi-am propus multe. Am vrut sa fie totul gata, la secunda, la milimetru. Totul bifat, aranjat, dichisit, perfect. Aiurea. Niciodata nu sunt gata la timp. Nici anul asta n-am fost…

Lasand lucrurile sfinte – a la trecerea dementa a timpului si neimplinirea bilantului anual– de-o parte, ma infig cu paharul virtual si-l inchin cu voi pentru un an nou mai bun pentru fiecare in parte si pentru toti la gramada! Sper sa mai aveti elan sa urziti rezolutii, sa faceti planuri marete, sa le realizati macar in parte… iar daca reusiti in totalitate, sunteti supraoameni si vreau sa va cunosc in persoana!

Dar pana sa ne pilim, virtual, sa stiti ca cifra acestui an – 2 – simbolizeza echilibru, uniune, empatie, receptivitate, cooperare, elementul pamant, yin. Asa ca luati-va mintea de la a face ceva singuri! Cautati-va prieteni, parteneri sau animale de casa (recomand cainii – au expresie faciala).

Dupa ce gasiti ceva din cele mentionate, sa nu uitati ca timpul chiar trece si ca daca nu cascati bine ochii s-ar putea sa nu “auziti” niciodata… muzica sferelor. Asta pentru ca nu stiam cum sa o cotesc ca sa-i dau creditul meritat lui Pitagora, ca tot m-am aruncat in numerologie. Iar de la cifre si pana la interrelatia intre muzica, armonie, matematica, geometrie sacra, astrologie si cosmologie este o nimica toata… conceptele filosofice sa traiasca! Si voi! Hai noroc!

LA MULTI ANI! SA INTRATI IN ANUL 2009 CU DREPTUL! (…in ideea ca nu sunteti stangaci)

„Prietenul la nevoie te cunoaste”

Photobucket

(citat si colaj de la MW)

Gary. Este un prieten al meu. Australian de origine, este calm si bine-dispus in permanenta (ma si intreb uneori ce-o manca de nu-l scoate nimic din sarite). Este un barbat insurat, cu copii. Sotia, insa, este foarte bolnava si locuieste in alta tara.

Ca orice barbat in firea lui, are reverii erotice cam cu jumatate din femeile pe care le intalneste (cred ca a avut vreo doua si jumatate chiar si cu mine – ultima jumatate nu s-a terminat pentru ca l-am trezit eu din visare). Acum vreo trei ani a pus ochii pe o vecina de bloc. O femeie divortata, cu un copil. Donna.

De cand o stiu o vad cum isi lasa bagajele – sacose, cutii, bucati de mobila si alte marafeturi – la intrarea in bloc, isi parcheaza masina si se apuca sa-si care toate cele, bucata cu bucata, in cateva drumuri. Cert este ca pana acum nu cred ca a ratat vreun barbat care sa se fi nimerit pe afara si care sa nu se fi oferit s-o ajute la carat. De multe ori ma gandeam ca unii o vedeau pe geam si ieseau din casa doar ca sa se “nimereasca” gata de ajutor, ca prea apareau din senin, proaspeti si zambitori. (Barbatii sunt foarte simpatici cand au un scop bine determinat – parerea mea. Cat despre Donna, nu inteleg de ce nu-si cumpara un carucior – uneori se intampla sa n-o ajute cineva… si este cam silfida de fel.)

Gary, evident, a ajutat-o si el in nenumarate randuri. Donna i-a picat cu tronc de la prima runda de sacose. Aparent, Donna, dupa cateva serii de bagaje carate cu muschi de otel de Gary, a dorit sa se revanseze si l-a invitat la ea, pentru o cafea sau un pahar de vin; nu mai tin minte. Ulterior, cu sperante crescute exponential din cauza reveriilor mai sus mentionate, Gary a inceput sa apara si neinvitat, cu cate o sticla de vin la usa sau o invitatie la terasa, mi-a marturisit. Nu am dovezi in nicio directie, dar tind sa cred ca nu s-a intampalt nimic pasional, de vreme ce continua, cu ochi galesi, sa-mi vorbeasca despre ea de cate ori ma prinde.

Aseara se prezinta Gary la usa mea, cu o sticla de vin si ma intreaba daca am timp sa bem un pahar. Da, si la mine vine neinvitat. Si nu, n-aveam nicun chef, dar politetile o sa ma omoare intr-o zi. Dealtfel, este un tip foarte haios, cu un bun simt al umorului, numai ca aseara chiar n-aveam chef de vin. Poate de vodca…

Din una in alta, ajungem – evident! – la Donna. Nu stiu care-i treaba cu Donna. Nu am apucat sa schimb prea multe vorbe cu ea, nu am citit despre ea niciun articol denigrant in publicatiile orasului, nu am vazut-o luata din fata blocului cu catuse la maini sau asaltata de paparazzi. Inteleg de la Gary ca este o femeie inteligenta, foarte placuta si ca este inca singura. Nu stiu cum stie el atat de bine, dar in fine, nu-mi bat capul sa-l contrazic. Omul insa are de-acuma o fixatie cu femeia asta. Oricat ar fi ea de minunata, nu pot sa pricep cu mintea cum, dupa atatea incercari esuate, el inca mai spera.

Nu stiu daca aseara mi se urcase vreun alcool la cap, sau pur si simplu m-a pleznit o sinceritate debordanta, dar m-am infipt in el. I-am explicat, cartezian, cate si care sunt motivele pentru care ar cam trebui sa renunte la “lupta”. Mi-am impodobit punctele cu argumente infalibile si sublinieri apasate. I-am facut chiar si o schita, virtuala, cu mainile in aer. “Asa” si “asa”, uite! Da’ si el capos – la fiecare punct al meu, el venea cu trei contrapuncte. Deja imi venea sa-l zgudui. Sper final, ca l-am vazut ca era distrus iar mie imi obosise dialectica creieului, i-am adus argumentul ultim: este lesbiana si basta! Asta parca l-a mai linistit.

Gary a plecat de la mine alt om. Acuma nu stiu daca o sa mai vina vreodata. Azi am remuscari. Sper totusi ca am scapat-o pe Donna de insistentele lui. Chiar daca nu o cunosc. Si o sa-i dau si caruciorul meu de cumparaturi cand ma mut!

(ps T, m-am conformat!)

  • Blog Stats

    • 55,413 hits
  • Calendar

    • Iulie 2017
      L M M M V S D
      « Iul    
       12
      3456789
      10111213141516
      17181920212223
      24252627282930
      31  
  • Caută