Avanti, arriba si acum

Azi voi dormi in mijlocul patului
Nu la margine
Ma voi intinde din toate madularele
Pe diagonala de-a curmezisul
Am sa balmajesc ceva de neinteles
Cu strambaturi si aiureli
Am sa rad in hohote
Sau poate o sa plang
Am sa mormai stropsit
Cand o sa sune alarma
Demult nu mai fac cafea pentru doi.

Azi imi citesc in ingeri ca-n palma
Ca-n zatul cafelei ca-n pietre
Ale unei carari
Sigur o sa te vad si pe tine pe ea
Nu stiu cine esti
Si chiar nu conteaza
E plin pamantul de suflete
Vii moarte si intre
Pierdute-n traduceri desarte
Demult nu mai pot sa vreau sa-nteleg.

Azi  ma intreb banal ce-o sa faci tu
Cum o sa-ti curga nisipul
Cum o sa-ti lunece mintea pe aici
Ce-o sa-ntelegi ce-o sa simti
Cum traiesti
Cum de ma nimeresc in viata ta
Si tu in a mea
Ce cauti ce caut
Cautam unde ce trebuie
Demult nu mai stiu unde sa ma mai uit.

Azi ma bucur de ochii tai mai mult decat ai mei
In ai mei nu mai incap
Demult.

Anunțuri

Pierdut trup. Ofer recompensa.

E un spectacol de neuitat acela
de-a sti,
de a descoperi
harta universului in expansiune,
in timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!

E un trup al tau, vechi
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai gasesti.

fragment din „Sunt un om viu” – Nichita Stanescu

*

*

*

*

eumica

frageda absolventa a cursurilor de invatamant inferior

a carei uriasa realizare era ca stia sa se lege la sireturi

acuma, ca am rupt si misterul infatisarii mele fizice, ma retrag totalmente ne-misterioasa in setul de intrebari si mirari la care m-am supus singura scormonind in albumul naftalinic…

miane vin cu sotronul!

P.S. Cum nu cred ca-mi va mai gasi careva acest trup, daca aveti chef si timp, insirati-mi si mie, va rog, drept premiu de consolare, cea mai veche amintire a copilariei voastre. Poate imi dati curaj sa v-o spun si eu pe a mea, cu toate ca-i usor macabra…

Semne, maica, semne…

Voi credeti in… “semne”? Eu da. Nu insinuez ca am veleitati de clarvazator – in nici un caz! – dar la un nivel extrem de intim, in ceea ce ma priveste strict personal, de cele mai multe ori am intuitii care se dovedesc in final atat de corecte, incat nu pot sa le pun in seama a nimic altceva decat a unei premonitii innascute. Dealtfel, cu toata siguranta, cred ca noi toti avem abilitatea de a intui anumite lucruri… si, poate, daca ne-am asculta mai adesea intuitiile, aceea “voce interna”, ne-ar fi cu mult mai bine. Cu toate ca alteori aceste semne tin de lucruri pe care nu le poti evita…

Acum aproape zece ani incepeam un nou deceniu de viata. Pana la acel moment viata mea fusese nici prea-prea, nici foarte-foarte… cate un pic din toate, intr-o concentratie orecum simterica de evenimente bune si rele. Din ziua in care am schimbat acel macaz imaginar, insa, viata mea a intrat intr-un declin absolut, care s-a perpetuat zece ani in sir, oricat de exagerat ar putea suna. Este ca si cum la acel moment am intrat intr-un teritoriu similar unui… nod energetic negativ (daca sunteti de acord cu aceasta teorie) din care nu am mai iesit nici pana in ziua de azi.

Era asadar ziua mea. Cifra rotunda! Trebuia sarbatorita mai special. Deci, am fost scoasa cu barca pe canalele din… cartier.
Cum am reusit sa ajungem mai tarziu fata de ora pentru care facusem rezervarea, ne-am ales cu o barca al carei motor am fost somati sa nu-l oprim cu totul daca vrem sa mai ajungem si inapoi; puteam cel mult sa-l punem in viteza intai. Ne-am plimbat noi agale pe canale, ne-am benoclat la case si barci, am trecut pe sub poduri pe care in mod normal le treceam cu masina  (bestelind… barcagii pentru care trebuia sa stam noi la bariera) etc. La un moment dat, realizez ca trebuie musai, dar musai, sa fac pipi. (Ma scuzati pentru aceasta intimitate fiziologica, dar are stricta legatura cu povestea.) Pana sa fi ajuns inapoi de unde plecasem, mai era cale lunga; pe maluri nu erau toalete publice; situatia: critica rau! Cea mai viabila solutie era sa ma cobor in apa, in ciuda faptului ca barca nu putea fi oprita. O sa mai mentionez in treacat ca eu nu stiu sa inot.

Dupa dezbateri indelungi si patimase cu capitanul de bord, am zis ca imi asum toate riscurile… altfel mor. Cu ajutorul capitanului, m-am dat eu catinel jos, tinandu-ma abitir de marginea barcii, m-am uitat in stanga si-n dreapta, am fost pentru o secunda un om fericit, dupa care am inceput sa devin un om foarte ingrijorat. Picioarele mele erau “sorbite” cu destula forta de motorul care era inca in viteza, situatie care punea un efort urias pe bratele mele, foarte subtiri de la mama natura si necalite in vreo activitate sportiva. Nu mi-a luat prea mult sa-mi dau seama ca sunt intr-o… “lupta” pe viata si pe moarte, numai ca nu-mi venea vocea in gat sa pot sa-l strig capitan, care, din pudoare, nu se uita catre mine. Intr-un final am dobandit atentia lui, comunicandu-i oarecum plat, ca sa nu-l panichez, ca ma trage motorul si ca o sa mi se rupa bratele, sau mainile, sau amandoua. De obicei sunt maestra in a reusi sa camuflez situatii cu adevarat grave, dar atunci am fost chiar maestra… emerita, intru-cat capitanul nu m-a luat in serios in primele cateva fractiuni de secunda. Pana la urma ceva l-a facut sa inteleaga ca treaba-i mai serioasa decat pare si m-a apucat de un brat sa ma ridice, cerandu-mi si mie sa ma trag cu mana cealalta; lucru care imi era imposibil, pentru ca eu abia imi tineam greutatea in ciuda fortei centrifuge a motorului, daramite sa ma opun ei. Dealtfel, si lui i-a fost extrem de greu sa ma ridice, cu toate ca eu foarte grea nu eram. Totusi, dupa niste sfortari intarite de frica mortii si dupa un set urat de zgarieturi pana la sange pe toata partea stanga a corpului, m-am intins rapusa pe punte si mi-am zis… “cred ca tocmai am scapat ca prin urechile acului…”

In seara aceleiasi zile mai aveam planificat un rasfat: “The Matrix”! Toti criticii de film il aclamau pe sapte voci; de abia se lansase. Adevarul este ca mi-a mers la suflet – absolut superb conceptul! Am revenit acasa dupa filmul asta cu un mare sentiment de bine… ca, in ciuda unui limbaj diferit de al meu, mai sunt si alti nebuni care contesta singularitatea realitatii noastre si ca simturile singure nu se pot constitui intr-o dovada suficienta pentru ceea ce este real sau ireal.

In acea noapte mi-a fost foarte greu sa adorm. Era usturimea supratoare a juliturilor capatate pe barca, efectul ametitor al acelui film, schimbarea prefixului, implicand o “crestere” greu de crezut etc. Cert este ca mi-a zburdat mintea incolo si-ncoace mult timp, pana cand am revenit asupra evenimentului cu barca. Din confortul patului meu, retrospectiv privind, intamplarea parea deja un pic hilara, chiar daca in mod clar fusesem la un pas stupid de un accident, daca nu fatal, macar grav. Totusi, rememorand-o, chiar si asa, nonsalant, m-a coplesit dintr-o data un sentiment de panica, de pericol. Uluitor de puternic. Cam ala cred eu ca a fost momentul in care intuitia mi-a tras semalul de alarma – acel incident capatase dintr-odata stigmata de “semn rau”.

Am incercat sa gonesc senzatia, bineinteles, dar nu am mai putut adormi. Mai avusesem si pana atunci “revelatii” de genul asta – care capata forma, imagine, definitie nici nu stiu cum si de unde – si stiam ca nu prea ma insel. Oricum, eu ma gandisem cel mult ca, probabil, voi avea un an prost, poate chiar foarte prost, pe masura… “semnului”, daca vreti, dar in nici un caz ca voi avea zece ani prosti. A fost, ce-i drept un an foarte rau, numai ca privind acum in urma, realizez ca de fapt a fost doar locul in care s-a dat startul pe o lunga panta descendenta.

Pana astazi nu m-am mai gandit la acea perceptie a evenimentului ca pe un “semn rau”. Mi-am mai amintit incidentul cu barca, dar nu si senzatia din acea noapte. O uitasem, sau poate mi-o infirmasem inconstient.
Astazi, cum ma apropii de o noua schimbare de prefix, mi-am facut un scurt bilant mental al ultimilor zece ani. N-au fost deloc ani buni. Ma gandeam ca este curios cum de la ultima cifra rotunda si pana acum s-a ales praful de atat de multe lucruri, cum totul a mers atat de prost, fara incetare, ca a fost obositor si inutil, ca atat de multe lucruri care ni se intampla noua, oamenilor. Apoi mi-am amintit acel aproape-accident cu barca si acea premonitie neagra. Mi-am zambit cumva in barba, gandindu-ma ca mintea mea fraiera nu s-a prins ca imi va fi rau zece ani… tot ce si-a permis sa creada a fost ca-mi va fi rau un an. Si totusi, a gresit; nu am interpretat… semnul la reala lui valoare. Cert este ca, intr-un fel absolut incredibil, acel incident cu barca este o parabola fidela a felului in care viata mea a luat-o pe aratura in acest ultim deceniu… pana la cele mai mici detalii. Este uimitor de interesant.

Totusi, si mai interesant este faptul ca aceasta “dezlegare” in sine, aceasta percepere a acestor zece ani ca pe un tot unitar, ar putea fi luat drept un semn… bun! Anume, ca sunt pe cale sa ies din sfera acelui “nod energetic negativ”. Ca si cum, odata constientizat, se inchide in propriul lui inteles si poate fi lasat in urma, surmontat…
Sper…

O iubire imposibila

Sa nu crezi ca nu te-am vazut. Te-ai strans ghem la marginea patului. Barbia ti-ai tras-o in piept, genunchii aproape, bratele in causul trupului, coatele impungandu-ti maruntaiele moi. Stiu la ce te gandesti. Stiu ce astepti si nu va veni niciodata. Eu stiu.

Tu ai trecut prin mine iubito
Ca printr-o clepsidra pe care nimeni nu a intors-o
Cand te-ai sfarsit
Scurgerea nisipului tau rasuna inca
Prin mine
Cu toate ca timpul meu a murit
Cu tine in gand

Tu speri. Ca odata nisipurile vor curge in sens invers. Vor renaste din tine iar tu te vei implini sus, deasupra timpului, in exteriorul lui. Ca vei ramane agatat in inceputuri, ca intr-un vesnic trup matern. Fara sfarsit. Stiu.

Nu mi-ai lasat nici macar o graunta iubito
Cand te-ai sfarsit
S-o implinesc intr-o perla cu trecerea mea
In maruntaiele mele s-o tin
Ca pe un prunc ce nu se va naste
Nicicand
Dar din care ramai la infinit

Dar nimic nu-i lipsit de-un sfarsit, iubitule. De aceea ma fac ca nu te vad. De aceea nu ma asez aproape de tine, sa te tin. Prin tine nisipurile mele nu vor mai curge. M-am sfarsit intr-un alt timp. Iar timpul sunt eu. Si stiu.

Nici peretii clepsidrei nu mi-au ramas iubito
Nici cioburi
Nimic
Nici o amintire nu am sa o strang langa mine
Dovada ca pe aici ai trecut
Chiar prin mine
Inainte sa te fi sfarsit.

  • Blog Stats

    • 56,107 hits